Din cronica preliminariillor de armistiţiu/loviturii de stat (X).

Ianuarie 1944. Propunerile S.U.A. pentru ,,a fi impuse României în momentul capitulării”.
♦ În conformitate cu principiile Declaraţiei comune adoptate la Moscova, la 1 noiembrie 1943, de reprezentanţii U.R.S.S., S.U.A. şi Marii Britanii, Departamentul de Stat al S.U.A. a întocmit, la 17 ianuarie 1944, un Proiect preliminar referitor la ,,problemele ocupaţiei”, în care se preciza că ,,înainte de capitularea României şi ocuparea teritoriului României, cele trei guverne trebuie să realizeze un acord referitor la dimensiunea şi caracterul participării fiecăruia la ocupaţia şi administraţia militară a problemelor de natură civilă ale României” şi se aprecia că ,,cel puţin în prima perioadă de ocupaţie, coordonarea problemelor civile ce se va afla în mâinile unei conduceri militare care să acţioneze direct sub ordinele comandanţilor supremi respectivi în această zonă a războiului”.
• Ca soluţii alternative s-au avut în vedere:
,,A. Ocupaţia sovietică cu o comisie interaliată de control sau o comisie politică consultativă tripartită”;
,,B. Participarea simbolică a forţelor americane la ocuparea şi conducerea militară”.
,,C. Conducerea militară şi de ocupaţie sovietică, cu o misiune militară anglo-americană ataşată pe lângă comandantul şef sovietic pentru legătură şi observare”;
,,D. Guvern militar şi de ocupaţie doar sovietic”;
,,E. Conducere militară şi de ocupaţie mixtă formată din forţe sovietice, britanice şi americane”.
♦ Între timp, la 13 ianuarie 1944, Secţia pentru afaceri europene a Departamentului de Stata elaborase documentul intitulat ,,Prevederi pentru a fi impuse României în momentul capitulării”, gândite ,,în principal pentru asigurarea securităţii şi continuării mai departe a războiului împotriva Germaniei şi care au importante implicaţii politice”, România ,,neavând posibilitatea de alegere liberă de a consimţi sau nu”.
• Ele se refereau la:
,,1 Semnatari;
,,2. Capitularea necondiţionată;
3. Prevederi suplimentare ce urmează a fi impuse României;
4. Orgalele de ocupaţie;
5. Evacuarea teritoriilor ocupate;
6. Demobilizare şi dezarmare (,,Demobilizarea trebuie să fie efectuată sub conducerea autorităţilor de ocupaţie, acordându-se mare atenţie ordinii interne şi stabilităţii sociale, conformă cu securitatea militară. Toate forţele române, inclusiv forţele paramilitare dotate cu arme, trebuie să fie dezarmate imediat sub conducerea autorităţilor militare”);
7. Predarea materialelor de război (,,Producţia pe mai departe de arme, muniţii şii accesorii militare va fi interzisă… Toate armele, muniţiile şi accesoriile militare trebuie să fie predate…);
8. Ocupaţia (de către cele trei Mari puteri ,,cu orice fel de forţe aflate la dispoziţia lor şi în orice fel vor socoti ele necesar şi să folosească în orice fel vor considera ele potrivit oricare sau toate regiunile teritoriului românesc… În scopuri politice, Bucureştiul şi alte oraşe importante, ce urmează a fi stabilite, vor fi ocupate, cel puţin temporar. Nu se va stabili nicio limită de timp pentru perioada de ocupaţie generală”);
9. Arhivele;
10. Comunicaţi, transport şi energie elecrică;
10 a. Controlul presei, radioului şi poştei;
10 b. Marina comercială;
10 c. Curţi de conturi şi vase;
11. Cetăţenii Naţiunilor Unite şi alţi cetăţeni aflai în stare de arest;
12. Protejarea străinilor;
13. Criminalii de război (,,România va fi obligată să menţină sub stare d eaest şi să predea autorităţilor d eocupaţie toate persoanele… acuzate de a fi comis crime de război”);
14. Controlul mişcării populaţiei (,,Nici unei persoane nu i s eva permite să părăsească sau să intre în România fără permisiunea autorităţilor de ocupaţie”);
15 Tranzacţiile comerciale şi financiare;
16. Informaţii şi acţiuni posibile referitoare la proprietate;
17. Despăgubiri;
18. Organizaţii româneşti indezirabile;
19. Legi discriminatorii;
20. Revizuirea proceselor persoanelor deţinute;
21. Menţinerea legii şi ordinii;
22 Relaţiile diplomatice ale României (,,Până când va fi în alt mod stabilită, realizarea relaţiunilor diplomatice ale României va fi supusă îndrumării şi controlului autorităţilor de ocupaţie”);
24. Reconstrucţia economică;
25. Colaborare la acţiunile de pace;
26 Cheltuielile necesitate de ocupaţie (,,România va fi obligată să suporte cheltuielile necesitate de ocupaţie”);
27. Durata şi intrarea în vigoare a instrumentului de capitulare.
♦ La 2 februarie 1944, aceste prevederi au fost trimise de James Clement Dunn, directorul Secţiei pentru afaceri europene a Departamentului de Stat, ambasadorului S.U.A. în Marea Britanie, John G. Winant.

Din cronica preliminariillor de armistiţiu/loviturii de stat (IX).

Dec. 1943-ian. 1944. Contacte româno-sovietice la Stockholm!

Întrebaţi de britanici (martie 1942, prin Anthony Eden) dacă doreau să stabilească (prin intermediul Londrei) ,,contacte cu unele elemente ale opoziţiei din România”, condusă de Iuliu Maniu, sovieticii au făcut cunoscut că ,,nu intenţionează deocamdată să întreprindă nimic în acest sens”.

Peste un an (martie 1943), tot la insistenţa britanicilor, sovieticii au continuat să considere că tratativele cu partea română erau fără rost în condiţiile în care ,,declaraţiile lui Maniu nu aveau nicio semnificaţie practică”, dar au făcut cunoscut că ar trebui menţinut contactul cu Iuliu Maniu, ca ,,singura forţă de opoziţie, mai mult sau mai puţin serioasă din România”, apreciindu-se în cursul tratativelor dacă ar fi posibil să se găsească ,,o bază pentru colaborarea între domnul Maniu şi reprezentanţii noştri.

Aceeaşi poziţie au adoptat sovieticii şi în cadrul conferinţei de la Moscova, în octombrie 1943, când V.M. Molotov s-a declarat de acord cu propunerea lui Anthony Eden privind capitularea necondiţionată a României ,,în faţa celor trei aliaţi”, dar a respins ideea contactelor cu ,,gruparea Maniu”, care nu putea ,,da nimic deocamdată”. ,,În războiul de faţă – a mai precizat comisarul sovietic pentru Afacerile Străine -, tratativele nu pot avea ca obiect armistiţiul, ci numai capitularea, predarea”. Pentru a nu se crea nicio confuzie sau neînţelegere, Anthony Eden a completat: ,,În orice caz, după părerea mea, guvernul sovietic trebuie să aibă cuvântul hotărâtor în relaţiile cu acele state cu care U.R.S.S. este în stare de război…, cu care U.R.S.S. luptă”.

După ce a fost informat de Foreign Oficce că Iuliu Maniu dorea să trimită în străinătate un delegat special, guvernul sovietic a răspuns (20 noiembrie 1943) că era de acord dar, ,,numai pe baza înţelegerii că singura calitate a acestuia din urmă este de a discuta detalii operative pentru răsturnarea actualului regim din România şi înlocuirea lui cu un guvern gata să capituleze necondiţionat în faţa celor trei Aliaţi principali”, la negocieri urmând să participe şi ,,un reprezentant sovietic”.

În acest timp, la Stockholm, la insistenţa lui George I. Duca, consilier de Legaţie, pe lângă ambasadorii S.U.A. şi Marii Britanii (Herschel V. Johnson, respectiv Victor Mallet), aceştia au sugerat ambasadoarei sovietice, Alexandra Kollontai, un eventual contact cu românii din capitala Suediei, informând-o că legaţiile britanică şi americană se aflau în contact cu George Duca, care reprezenta opoziţia (pe regele Mihai I şi pe Iuliu Maniu), dar şi cu ambasadorul Frederic Nanu, care reprezenta guvernul mareşalului Ion Antonescu”.

• Ambasadoarea sovietică a răspuns (24 decembrie) că se va întâlni cu reprezentantul opoziţiei după ce va primi aprobarea Moscovei.

Între timp, sovieticii l-a contactat (26 decembrie) pe ambasadorul, prin ataşatul de presă Spikinski, care l-a întrebat dacă era adevărat că ,,unele cercuri” de la Bucureşti ,,doreau a face unele oferte” şi dacă era împuternicit să negocieze ,,în vederea unei capitulări active”, precizând că formula capitulării necondiţionate nu trebuia ,,interpretată strâmt”.

• Neavând acceptul Bucureştilor, Frederic Nanu a făcut cunoscut că nu avea ,,instrucţiuni” şi nici ,,depline puteri” pentru a negocia ceva.

La 2 ianuarie 1944, sovieticii au revenit, prin V. Semenov, însărcinatul cu afaceri, care l-a întrebat pe Frederic Nanu ,,dacă are vreo comunicare de făcut”.

• Cu toate că în ziua precedentă primise, prin Gheorghe Barbul, instrucţiuni verbale să continue convorbirile cu sovieticii, dar fără angajamente, ambasadorul român i-a răspuns că ,,într-o zi-două, va aviza dacă intrucţiunile de la Bucureşti cuprind şi o comunicare pentru Legaţiunea sovietică” şi i-a comunicat că ,,persoane cu răspundere din România se întreabă dacă nu ar fi posibil, pentru a câştiga timp, de a primi între timp câteva indicii din partea sovietică despre ceea ce aşteaptă de la România şi ce avantaje ar avea România în urma acestei înţelegeri?”.

• I s-a răspuns că în condiţiile în care trupele sovietice se aflau aproape de Bug, iniţiativele trebuiau să pornească de la români. A mai promis că va transmite comunicarea la Moscova, dar că nu spera să obţină vreun răspuns.

Aprobare pentru discuţii serioase nu a primit de la Bucureşti nici Frederic Nanu, la 19 ianuarie 1944 Mihai Antonescu transmiţându-i doar să continue discuţiile neangajante şi să nu ia iniţiativa.

Prudent a fost şi Iuliu Maniu, Corneliu Coposu consemnându-i poziţia în Jurnal: ,,Maniu este de părere că nu ar fi oportună începerea unor tratative numai cu sovieticii, fără de care români (guvern sau opoziţie) s-ar prezenta complet descoperiţi şi la totala lor discreţie. Prezenţa anglo-americanilor la tratative ar constitui, după opinia lui, o garanţie în ce priveşte soarte viitoare a ţării”.

Interesaţi nu au mai fost nici sovieticii, V.M. Molotov apreciind (15 februarie 1944, într-o scrisoare adresată ambasadorului britanic la Moscova), că discuţiile cu românii erau ,,premature”, deoarece aceştia nu se puteau desprinde singuri de germani, trupele aliate neaflându-se în ,,vecinătate”.

• Declaraţia avea să fie interpretată astfel, a doua zi, de Anthony Eden: ,,Pot foarte bine să cred că ruşii doresc să ajungă mai aproape de România, înainte ca guvernul român să fie determinat să sfideze pe nemţi”.

Din cronica preliminariillor de armistiţiu/loviturii de stat (VIII). 1943.

• Noi discuţii cu americanii şi britanicii, la Madrid şi Lisabona.

• Preferând să discute cu anglo-americanii, Mihai Antonescu a transmis (21 decembrie 1943, prin Scarlat Grigoriu şi Camil Demetrescu) ambasadorului american Carlton J.H. Hayes la Madrid:

,,1. Guvernul român acceptă, în principiu, să trateze pe baza formulei «predare fără condiţiuni».

2. Un document scris în acest sens va fi remis şi negocieri militare vor fi duse însă numai în momentul în care s-ar realiza una din următoarele două condiţiuni:

a) o debarcare anglo-saxonă serioasă în Balcani, mergând în direcţia României.

b) Intrarea hotărâtă a Turciei alături de aliaţi.

3. Guvernul român vrea deci să fie asigurat de participarea efectivă a trupelor anglo-saxone în evenimetele militare care ar privi teritoriul nostru.

4. Guvernul român doreşte să se asigure o discreţie totală chiar faţă de ruşi”.

• După ce a luat act de comunicările românilor, ambasadorul american a întrebat ,,Ce garanţie ar avea Statele Unite că în clipa în care s-ar realiza una din cele două condiţiuni (debarcarea în Balcani, pe direcţia Românei, şi intrarea Turciei în război), guvernul român va pune în practică acceptarea de principiu comunicată acum?”.

• Camil Demetrescu a răspuns că ,,problema s-ar putea rezolva prin intermediul guvernului turc, căruia i-am putea remite documentul scris, cu rugămintea să-l păstreze în secret şi să-l înmâneze guvernului american numai în momentul împlinirii uneia din cele două condiţiuni”.

• Carlton J.H. Hayes ,,s-a arăta foarte interesat” de această soluţie, precizând că o consideră ,,satisfăcătoare”.

• În legătură cu prezenţa trupelor anglo-americane pe teritoriul românesc a spus că înţelege interesul românilor de ,,a avea la momentul oportun colaborarea trupelor anglo-americane” şi a precizat că ,,Statele Unite nu sunt de loc dispuse să împingă România la o sinucidere”, în ce priveşte viitorul fiind convins că ,,pacea va aduce cu sine instalarea unui regim de securitate colectivă, în care Statele Unite vor fi direct interesate”.

• La aceasta, Camil Demetrescu a adăugat, ,,cu titlu absolut personal”, că s-ar putea realiza şi o colaborare politică viitoare între România şi puterile anglo-saxone.

• Referitor la ,,discreţia” dorită de români faţă de sovietici, Carlton J.H. Hayes a spus că ,,trebuie să înţelegem că Statele Unite sunt hotărâte să respecte o colaborare onestă cu aliaţii săi, atât în timpul războiului, cât şi după terminarea lui şi că guvernul american va evita orice gest care ar putea lăsa Rusiei impresia că este păcălită de Statele Unite”.

• La replica lui Scarlat Grigoriu că ,,nu suntem atât de siguri că Rusia nutreşte sentimente similare faţă de Statele Unite sau oricare alt aliat al său”, ambasadorul american a răspuns că are încredere în acordurile de la Moscova şi Teheran.

• În finalul discuţiei, a dat asigurări că ,,va informa imediat Washingtonul şi că spera să aibă un răspuns în «şapte-opt zile, adică după ce preşedintele Roosevelt va fi avut timpul să se sfătuiască cu dl. Hull, cu amiralul Leahy, cu generalul Marshall şi cu doi sau trei înalţi comandanţi americani»”.

În final, Scarlat Grigoriu avea să informeze Bucureştii (7 ianuarie 1944) că americanii considerau demersul lui Mihai Antonescu era ,,fără folos şi… dilatoriu”, şi că apreciau că se impunea înaintarea unui ,,document scris” şi trecerea la ,,negocieri de specialitate practice”.

În aceeaşi perioadă, Mihai Antonescu a comunicat (27 decembrie 1943) ambasadorului britanic la Lisabona, Henry L. Hopkinson (pe filiera Camil Demetrescu, Victor Cădere, Ion Pangal) că acceptă principiului capitulării necondiţionate a României, că în cazul pătrunderii trupelor aliate în Balcani forţele armate române nu li se vor opune, dar că dorea să ştie care urma să fie frontiera României şi dacă această problemă s-a discutat a Teheran.

• În conformitate cu poziţia stabilită de Londra, ambasadorul britanic a atras atenţia că ,,încercând să discute condiţiile, românii nu ţin seama de fapte”, că ,,ceea ce se dorea era trimiterea unui reprezentant împuternicit să semneze un document de capitulare necondiţionată faţă de cele trei puteri aliate importante”, că ,,fiecare nouă amânare făcea situaţia României şi mai puţin de invidiat”.

• Informat, guvernul britanic a cerut să i se comunice lui Ion Pangal că ,,orice nouă comunicare despre România trebuie făcută de ministrul român.

• Ca de obicei, britanicii vor informa (31 decembrie) pe sovietici despre demersul lui Mihai Antonescu.

Concomitent, pentru a nu apărea neînţeleleri între diplomatia şi serviciile de informaţii britanice, Sir Alexander Cadogan, subsecretar de stat permanent la Foreign Office, a transmis (31 decembrie 1943) lui Sir Charles Hambro, şeful SOE, poziţia diplomaţiei britanice faţă de România: ,,Avantajele pe termen scurt ale cooperării cu Maniu (adică sabotaje, perturbarea activităţilor militare) sunt prea mici şi ridică prea multe probleme pentru a justifica dezavantajele pe termen lung ale unui angajament aprioric în privinţa viitorului politic şi teritorial al României. Din mesajul lui reiese limpede că Maniu este interesat în primul rând nu de punerea la punct imediată a unor planuri pentru sabotaje şi revoltă, ci în formularea unei politici privind viitorul României şi salvgardarea poziţiei ei cât mai mult la un eventual acord de pace… Este evident că el este mai dornic să ne convingă să garantăm frontierele României contra atât a Ungariei, cât şi a Uniunii Sovietice, mai ales faţă de cea din urmă… Dacă ridicăm din nou problema cu Guvernul sovietic şi avansăm propuneri limpezi pentru viitorul angajament teritorial în privinţa Guvernului României, aşa cum doreşte Maniu, facem o deschidere pentru care nu se prevede finalul. Odată pornite, aceste discuţii nu vor putea fi limitate doar la România, ci se vor extinde şi în privinţa viitoarelor înţelegeri postbelice pentru Balcani şi Europa Centrală. Când va sosi momentul să discutăm aceste probleme cu Guvernul sovietic vor fi destule greutăţi, dincolo de cele legate de România, şi va fi chiar posibil ca, pentru a obţine ceea ce dorim în alte privinţe, să acceptăm pretenţiile Guvernului sovietic de a dispune de România după cum doreşte, iar pentru a salva restul Balcanilor, am putea fi chiar obligaţi să aruncăm România lupilor”.

Din cronica preliminariillor de armistiţiu/loviturii de stat (VII).

Octombrie – noiembrie 1943. Noi iniţiative ale ,,opoziţiei” române.
• Planul nerealist al unor militari români, care doreau ,,să-l îndepărteze pe mareşalul Antonescu printr-o lovitură de stat organizată în numele regelui”, este ignorat de Aliaţi.
• Iuliu Maniu doreşte să părăsească ţara, apoi se răzgândeşte şi vrea să trimită un emisar pentru ,,realizarea unei schimbări în actualul statut politic al României”.
• Aliaţii insistă pentru ,,capitulare imediată şi necondiţionată”.

♦ În timp ce la Madrid aveau loc întrevederi între emisarii lui Mihai Antonescu şi ambasadorul american Carlton Hayes, în aceeaşi lună octombrie 1943, V. Caranfil, viceconsul român la Istanbul, informa Special Operation Executive (SOE) despre planul unor militari români (doi generali, un colonel comandant de regiment din Bucureşti şi alţi ofiţeri superiori) care dorea ,,să-l îndepărteze pe mareşalul Antonescu printr-o lovitură de stat organizată în numele regelui”, data şi planul de acţiune urmând a fi stabilite ,,sub îndrumarea” britanicilor, care trebuiau să trimită o forţă militar ,,simbolică” de 1 000 – 2 000 de paraşutişti.
♦ La rându-i, Iuliu Maniu a transmis (30 octombrie 1943) către Special Operation Executive (prin Nicolae Ţurcanu, radiotelegrafistul infiltrat în România în august 1943) că dorea să părăsească ţara, împreună cu trei foşti colaboratori a lui Nicolae Titulescu, pentru ca, sprijinit de britanici, ,,să ia contact cu ruşii”.
• Răspunzându-i, britanicii au făcut cunoscut (prin SOE, la 3 noiembrie 1943) că ,,Guvernul Majestăţii Sale nu poate lua în considerare propuneri emanate de la guvernul român sau de la alte persoane particulare române decât dacă ele sunt adresate guvernelor sovietic şi S.U.A. Aceste propuneri trebuie să aibă forma unei oferte a unui emisar autorizat să semneze o capitulare necondiţionată în faţa celor trei aliaţi principali. Niciun alt aranjament nu prezintă vreun interes pentru guvernul Majestăţii Sale”.
♦ Ca urmare, liderul Naţional-Ţărănist a făcut cunoscut (9 noiembrie, prin mesaj radiotelgrafic) că dorea să trimită un delegat special cu scopul de ,,a ajunge la o înţelegere sigură privitor la realizarea unei schimbări în actualul statut politic al României” şi cerea să i se indice ,,unde era convenabil să fie primit emisarul său şi unde trebuie să meargă acesta”.
♦ Un mesaj asemănător a fost transmis şi prin George Duca, la 18 noiembrie 1943, consilierul de Legaţie român informând Legaţia britanică din Stockholm că ,,un înalt personaj politic şi un ofiţer superior erau gata să zboare la Cairo cu un memorandum adresat guvernelor aliate, conţinând propuneri concrete pentru o strânsă colaborare politică şi militară” cu aliaţii. Documentul urma să prezinte ,,un punct de vedere comun al regelui, liderilor opoziţiei şi şefilor militari care conlucrează cu ei asupra celei mai bune căi pentru folosirea puterii militare a românilor în sprijinul cauzei aliaţilor”. Se dorea ,,un răspuns imediat” în legătură cu momentul în care emisarii puteau pleca la Cairo.
♦ Despre dorinţa lui Iuliu Maniu de a trimite un delegat special pentru a discuta problema ,,unei răsturnări politice” în România, au fost informaţi şi sovieticii (la 15 noiembrie 1943, de Sir Archibald Clark Kerr), care şi-au dat acordul (20 noiembrie), cu condiţia ca la negocieri urmând să participe şi ,,un reprezentant sovietic”.
♦ Pe o poziţie asemănătoare s-a situat şi Departamentul de Stat american, Cordell Hull transmiţând (18 noiembrie 1943) reprezentanţelor diplomatice ale S.U.A. din Spania, Portugalia, Marea Britanie, Suedia, Elveţia şi Turcia poziţia SUA în ceea ce priveşte discuţiile cu emisarii români: ,,1. Capitularea imediată a României ar fi în interesul cauzei aliate; 2. Aliaţii nu sunt interesaţi de nicio propunere de capitulare alta decât necondiţionată; 3. Orice propunere de capitulare necondiţionată trebuie să fie prezentată principalilor trei aliaţi, respectiv Marii Britanii, Rusiei Sovietice şi Statelor Unite, de către un reprezentant al guvernului român pe deplin autorizat”. Pentru discuţii cu românii, americanii l-au delegat Lincoln MacVeagh, ambasadorul S.U.A. pe lângă guvernele grec şi iugoslav în exil în Egipt.
• Pentru ca lucrurile să fie şi mai clare, Londra a informat (19 noiembrie) Washinghtonul că U.R.S.S ,,este într-o poziţie mai bună… pentru a furniza românilor stimulente în vederea abandonării Axei”, iar Henry L Hopkinson, ambasadorul britanic de la Lisabona, a sugerat ca România să depună cererea de capitulare necondiţionată ,,înainte ca zona operaţiunilor pe frontul de răsărit să fi ajuns la frontiera României”.

Din cronica preliminariillor de armistiţiu/loviturii de stat (VI). 1943.

Întrevederi româno-americane la Madrid (II)!

Informat despre întrevederea dintre ambasadorul S.U.A. în Spania, Carlton Hayes, şi Scarlat Grigoriu, primul secretar al Legaţiei române, Mihai Antonescu a cerut colonelului Ion Popescu din S.S.I., la începutul lunii noiembrie 1943, să se deplaseze la Madrid, în secret, pentru a afla ,,în ce constă miezul propunerilor sale şi ce vrea să ne comunice”.

,,În calitatea mea de şef de stat – i-a declarat Mihai Antonescu colonelului –, port o mare răspundere în faţa istoriei şi sunt obligat să prevăd greutăţile care se ridică în calea viitorului poporului nostru. Am fost şi rămân loial obligaţiilor politice luate faţă de Germania. România a adus jertfe imense în acest război, dar noi, liderii, avem obligaţia să vedem lucrurile mai în profunzime. Trebuie să fim informaţi din vreme despre soarta ce ne aşteaptă”.

,,După schimbul introductiv de amabilităţi (,,la 15 sau 16 noiembrie”) – avea să declare ofiţerul român, într-o declaraţie dată, în prizonierat, anchetatorilor sovietici – ambasadorul a trecut la subiectul, care trebuia transmis, cât mai curând guvernului României. De aceea, a declarat el, discuţia va fi clară şi precisă. A început cu analiza situaţiei generale şi s-a oprit îndeosebi asupra împrejurărilor din România, care – în opinia lui – se înrăutăţeau tot mai mult, legat de operaţiile de pe teatrul răsăritean al acţiunilor militare. Frontul se apropia de hotarele româneşti. Ambasadorul exprima punctul de vedere al S.U.A. El a insistat pe poziţia internaţională reală a României şi pe evoluţia ei. A spus că S.U.A. înţelege situaţia grea în care se afla România, ca şi orientarea pentru care ea optase, dar considera că a sosit momentul ca ţara să iasă onorabil din acest impas. Cât nu este prea târziu şi America poate ajuta România, guvernul român trebuie să se gândească la acest lucru. S.U.A. au hotărât să acorde acest ajutor, atât în interesul României, cât şi al ei, al Americii, în această parte a Europei. Conform informaţiilor de care dispunea ambasadorul, în America se consideră că rezistenţa României pe frontul actual nu va dura mult şi, nu mai târziu de primîvarea anului 1944, războiul va ajunge la graniţele României. America vrea să evite purtarea războiului pe teritoriul României şi, îndeosebi, să înlăture ocupaţia ei militară de către armatele ruse. În ce priveşte viitoarele graniţe ale României în răsărit, America poate garanta hotarele din 1941, sperând să obţină din partea U.R.S.S. acordul pentru cedarea în folosul României a Basarabiei şi Bucovinei. În acest scop, S.U.A. cer ca România să se hotărască repede să înceapă negocieri cu Aliaţii (deocamdată cu reprezentantul S.U.A.). În orice caz, trebuie să se ajungă la un acord înainte ca trupele ruseşti să ajungă la graniţele României. Dacă nu se va reuşi acest lucru până la termenul stabilit, România va fi nevoită să poarte tratative numai cu comandamentul militar sovietic. În orice caz S.U.A. nu vor mai putea să o ajute în niciun fel. Prin cele spuse, ambasadorul a lăsat să se înţeleagă că America este interesată de România să nu intre în sfera de influenţă a U.R.S.S. Temporizarea sau opoziţia României dăunează intereselor S.U.A., care coincid necondiţionat cu cele ale României, a spus el. Ca să confere mai multă greutate declaraţiei sale şi vrând să mă convingă de preocuparea deosebită a S.U.A. pentru poziţia României, ambasadorul mi-a arătat o scrisoare manuscrisă primită de el de la preşedintele S.U.A., dl. Roosevelt, din care mi-a tradus un fragment. Preşedintele S.U.A. recomanda ambasadorului să depună toate eforturile pentru ca autorităţile României să înţeleagă la timp importanţa acestui demers pentru viitoarea situaţie internaţională, în care S.U.A. vor ca România să ocupe o poziţie favorabil. Apoi a trecut la expunerea detaliilor. Dacă România se hotăra la acest pas, se propunea ca un general român, cu sprijinul reprezentanţilor americani, cu toate precuţiile necesare şi evitând supravegherea de către agenţii germani, să se deplaseze prin Turcia la Statul major al generalului Eisenhower (aflat atunci în Sicilia), unde ar fi urmat să fie dezbătute o serie de probleme preliminare de ordin militar, în vederea colaborării Aliaţiler cu trupele române, în scopul izgonirii nemţilor din România. După dezbatere (de la Statul major al lui Eisenhower), trebuia încheiat un acord cu guvernul român. Acest acord trebuia să se păstreze secret până când intra în vigoare şi după ce Aliaţii (Anglia şi U.R.S.S.) erau puşi la curent. Încheindu-şi expunerea, ambasadorul a rugat să primescă cât mai curând răspunsul guvernului român. Am răspuns că am urmărit foarte atent expunerea şi că sper a o transmite, cu maximum de precizie, guvernului român”.

S-a căzut de acord ca răspunsul Bucureştilor să fie dat ,,cu un termen maxim de aşteptare de o lună”.

La precizarea colonelului român că ,,există păreri că intervenţia militară anglo-americană în Balcani nu se va produce, din cauza opoziţiei categorice a U.R.S.S., care considera această parte a Europei exclusiv sfera ei de influenţă şi în care, în conseicnţă, singură trebuie să decidă asupra problemelor, fără amestec anglo-american”, ambasadorul american a răspuns că ,,U.R.S.S. nu s-a pronunţat niciodată formal împotriva intervenţiei militare anglo-americane în această parte a Europei: desantul trupelor americane va avea loc la momentul oportun şi în conformitate cu planurile stabilite. Sub acest aspect România nu trebuie să aibă motive de îngrijorare. Cu acest răspuns, destul de sec, fără explicaţii suplimentare şi personale, discuţia a luat sfârşit”.

Informat de colonelul Ion Popescu (la începutul lui decembrie 1943) despre întâlnirea avută cu ambasadorul american la Madrid, Mihai Antonescu şi-a manifestat scepticismul faţă de ajutorul american promis, inclusiv faţă de desantarea de trupe americane în România ,,nu vor avea loc” (considera că după conferinţa de la Teheran americanii ,,îşi vor concentra acţiunile militare în Ocenul Pacific, împotriva Japoniei”) şi, ca urmare, ,,noi trebuie să ne rezolvăm problemele nemijlocit cu Rusia, sau să pierim luptând până la sfârşit alături de Germania”.

În final, Mihai Antonescu nu a trimis niciun răspuns la Madrid, din discuţiile avute cu Eugen Cristescu, colonelul Ion Popescu înţelegând că ,,mareşalul Antonescu s-a opus tratativelor propuse de ambasadorul american, deoarece avut impresia că americanii urmăresc să atragă România în aceste tratative, pentru a o compromite în faţa Germaniei.

Din cronica preliminariillor de armistiţiu/loviturii de stat (V). 1943.

Întrevederi româno-americane la Madrid (I)! Interes american real sau doar sondare şi manipulare?
• Scarlat Grigoriu: ,,Problema României mai intereseză guvernul american?”.
• Calton Hayes: ,,Formula «predare fără condiţii» este greu de acceptat. Din nefericire, aliaţii s-au angajat în faţa opiniei publice să o aplice tuturor puterilor Axei şi nu pot face o excepţie în favoarea României… În cazul României, conţinutul ei reprezintă evitarea ocupaţiei totale de către ruşi. Nu s-ar putea înlătura ocupaţia sovietică în Basarabia şi Bucovina, dar chiar acolo autorităţile ocupante ar lucra sub controlul unei Comisiuni între aliaţi”.

♦ La 29 octombrie 1943, chiar în perioada în care la Moscova Cordel Hull, V.M. Molotov şi Antony Eden (miniştrii de Externe) discutau probleme referitoare la desfăşurarea războiului, organizarea postbelică a lumii şi se făceau propuneri cu privire la problemele europene după terminarea războiului, inclusiv la condiţiile de armistiţiu cu statele aflate în război cu Naţiunile Unite, de la Madrid, Scarlat Grigoriu, primul secretar al Legaţiei române, informa Ministerul de Externe de la Bucureşti că a luat legătura cu ambasadorul american din Spania, Carlton Hayes (,,printr-o persoană de cea mai mare seriozitate şi discreţie”), punându-i două întrebări ,,pur personale”:
,,a) Guvernul american a luat – până în rezent – vreun angajament faţă de Rusia, în ce priveşte România?
b) Problema României mai intereseză guvernul american?”.
♦ Peste câteva zile, ambasadorul american i-a comunicat că a telegrafiat preşedintelui F.D. Roosevelt (prin intermediul amiralului William D. Leahy) şi că a primit următoarele răspunsuri:
,,a) Guvernul său nu a luat niciun angajament faţă de Rusia, în ce priveşte România. De altfel, orice încercare de acest fel ar eşua în faţa opoziţiei Senatului, care este hotărât să nu ratifice niciun acord având drept scop să întindă dominaţia rusească asupra Europei. S-ar putea însă ca englezii să fi făcut oarecare promisiuni.
b) Problema românească îi interesează în cel mai înalt grad”.
♦ Peste alte câteva zile, ambasadorul american la transmis lui Scarlat Grigoriu că:
a) Preşedintele Roosevelt doreşte «salvgardarea independenţei româneşti».
b) El este dispus să facă eforturi pentru a asigura şi ar dispune la nevoie şi între altele de un argument serios împotriva pretenţiilor ruseşti: ameninţarea că va refuza ajutorul său bănesc şi industrial pentru refacerea Rusiei după război.
c) Preşedintele consideră însă că o astfel de politică «trebuie să găsească în prelabil un punct de sprijin în România”. Acest punct de sprijin nu poate fi acum opoziţia, ci exclusiv Dvs.
d) Ambasadorul are deci încuviinţarea preşedintelui să discute aici, în cel mai strict secret (secret chiar – şi poate special – faţă de guvernul britanic), cu o persoană care ar avea împuternicirea Dvs.
e) D-sa recunoaşte dificultatea unei astfel de întreprinderi, dar consideră că – în caz de reuşită – ea ne-ar putea procura «o garanţie americană secretă». Pentru Statele Unite, înţelegerea ar avea avantajul de a lămuri şi a pregăti din vreme anumite posibilităţi de acţiune, evitând astfel improvizările de ultimă oră, care cuprind întotdeauna riscuri grave pentru ambele părţi.
f) Chestiunea este de cea mai mare urgenţă şi trebuie păstrată în cel mai strict secret”.
• Secretarul Legaţiei române mai informa că a ,,cântărit cu grijă valoare fiecărui cuvânt” şi că nu a depăşit ,,întru nimic sensul comunicărilor” ce i s-au făcut, că ambasadorul american s-a oferit să-l primească pentru a ,,discuta problema mai în maănunt”, dar că nu s-a crezut a fi autorizat să accepte şi că a declinat invitaţia, arătând că nu avea ,,nici calitatea şi nici posibilitatea de a discuta sugestiunile d-sale”, dar că le va transmite la Bucureşti. Mai făcea cunoscut că ambasadorul american a insistat ,,asupra urgenţei extreme a acestei chestiuni” şi că dorea ,,să cunoască răspunsul Dvs. cât mai curând”.
♦ La 14 noiembrie, Scarlat Grigoriu s-a întâlnit cu ambasadorul american Carlton Hayes, care i-a declarat că ceea ce îi va spune ,,reprezintă punctul de vedere al preşedintelui”.
• Întrebat în ce ar consta ,,garanţia secretă” americană pentru România (de care îi vorbise un ,,amic comun”) şi în ce condiţii ar fi acordată României, ambasadorul a răspuns: ,,Informaţiunile Marelui Stat Major american arată că ofensiva rusă ia proporţii gigantice şi că armata germană nu o va putea opri. Începe deci să apară riscul unei ocupaţiuni a teritoriului vostru de către trupele sovietice. Interesul României este să evite cu orice preţ această ocupaţie care ar periclita existenţa ei viitoare”.
• La întrebarea în ce condiţii ar fi acordată garanţia americană ambasadorul american a răspuns:
a) Guvernul român ar remite guvernului american în cel mai scurt termen şi în cel mai strict secret, un document semnat de dv. (Mihai Antonescu – n.n.), în care să se arate că este dispus să negocieze cu aliaţii pe baza formulei «predare fără condiţiuni».
b) De îndată ce acest document ar fi remis, un delegat militar român având plenipotenţa cuvenită ar pleca în Turcia, Siria şi Egipt, la Cartierul general al generalului Eisenhower, cu care ar negocia chestiunile de ordin militar.
c) Acordul eventual intervenit ar fi ţinut în cel mai strict secret şi n-ar fi executat decât în momentul socotit oportun de strategia aliată.
d) Pentru o cât mai bună reuşită a acestei executări este bine ca o cât mai importantă formaţiune din armata română să fie păstrată intactă şi să fie în măsură a rezista unei eventuale reacţiuni germane”.
• În continuare, ambasadorul a mai făcut următoarele ,,lămuriri complementare”: ,,Înţelege foarte bine că formula «predare fără condiţii» este greu de acceptat”. Din nefericire, aliaţii s-au angajat în faţa opiniei publice să o aplice tuturor puterilor Axei şi nu pot face o excepţie în favoarea României. Este însă vorba de o simplă formulă şi ce interesează mai ales este conţinutul ei. Or, în cazul României, conţinutul ei reprezintă evitarea ocupaţiei totale de către ruşi. Nu s-ar putea înlătura ocupaţia sovietică în Basarabia şi Bucovina, dar chiar acolo autorităţile ocupante ar lucra sub controlul unei Comisiuni între aliaţi”.
• La întrebarea cum ar putea interveni truele americane în România, ambasadorul a răspuns: ,,Europa nu a fost împărţită în zone de influenţă şi nimic nu indică existenţa unui veto rusesc pentru debarcare în Balcani. Militariceşte suntem uniţi cu ruşii într-un efort comun pentru a înfrânge puterea armată a Germaniei. Comandamentul nostru va interveni când şi unde va crede oportun – şi de preferinţă acolo unde sarcina îi va fi uşurată de către guvernele şi armatele locale ”.
• Întrebat cum pe unde ar ajunge trupele americane în România, a răspuns că prin Iugoslavia, pe Mare, prin Dardanele şi Bosfor, precizând că în situaţia în care ,,un un acord secret ar interveni urgent între România şi noi, planurile noastre strategice ar putea fi modificate într-un sens favorabil României”.
• La întrebarea cum ar putea servi formula «predare fără condiţii» şi interesele României, ambasadorul a răspuns: ,,Repet că formula în chestiune nu poate fi eludată. În realitate însă, conţinutul ei va fi negociat la Cartierul general american, iar asigurarea că trupele anglo-saxone vor fi prezente pe teritoriul dv. la momentul oportun va rezulta chiar din natura negocierilor. Cât despre interesele permanente ale României, ele ar fi foarte grav compromise de o ocupaţie sovietică totală care ar pune pe anglo-saxoni în faţa unui fapt împlinit. Aveţi interesul să evitaţi cu orice preţ această eventualitate şi de aici reiese şi caracterul de extremă urgenţă a stabilirii unui acord secret”.
• La observaţia lui Scarlat Grigoriu că ,,formula de predare ne va angaja însă faţă de ruşi, lucru greu de acceptat în România”, Carlton J.H. Hayes a răspuns: ,,Formal, angajamentul trebuie făcut faţă de aliaţi şi deci şi faţă de ruşi. Reamintesc însă două lucruri: întâi, că negocierile vor fi duse la Cartierul general american; apoi, că scopul este tocmai de a evita ca România să se afle la un moment dat sub ocupaţie exclusiv sovietică”.
• În finalul raportului său către Mihai Antonescu, Scarlat Grigoriu preciza că a redat conţinutul discuţiei ,,cu cea mai mare fidelitate, că ambasadorul american, a vorbit ,,pe un ton foarte cordial”, fiind preocupat ,,de a mă convinge de interesul pe care-l are pentru România şi de faptul că preşedintele gândeşte la fel. A repetat de nenumărate ori că problema este extrem de urgentă”.şi că ,,ar fi totuşi fericit să aibă un răspuns urgent prin mine şi a adăugat că este gata să mă primeascî oricând i-aş cere-o”.
• Ca urmare, a solicitat instrucţiuni ,,cât mai curând posibil, eventual printr-un curier special, trimis cu avionul”.

Din cronica preliminariillor de armistiţiu/loviturii de stat (IV). Octombrie 1943.

Probleme româneşti în cadrul Conferinţei de la Moscova!

În cadrul conferinţei de la Moscova, Cordel Hull, V.M. Molotov şi Antony Eden (miniştrii de Externe) au discutat (în octombrie 1943) probleme referitoare la desfăşurarea războiului (deschiderea celui de-al doilea front, administraţia Franţei după debarcarea pe continent, angajarea Turciei în război de partea Aliaţilor, crearea de baze aeriene în Suedia etc.), organizarea postbelică a lumii (politica faţă de Germania, Italia, Austria, Iran, faţă de confederaţii, faţă de teritoriile statelor eliberate, reconstrucţia şi ajutorul ce urma a fi acordat altor state, răspunderea faţă de crimele săvârşite în război etc.), securitatea mondială, cooperarea economică internaţională etc., şi s-a decis cosntituirea unei Comisiei Consultative Europene, cu sediul la Londra, cu misiunea de a face propuneri cu privire la problemele europene după terminarea războiului, inclusiv la condiţiile de armistiţiu cu statele aflate în război cu Naţiunile Unite.

Cu acel prilej, delegaţia britanică a înaintat (24 octombrie 1943) un document cu informaţii referitoare la contactele emisarilor români în vederea unui eventual armistiţiu:

,,Recent, ministrul plenipotenţiar român desemnat în Turcia, dl. Cretzianu, s-a adresat reprezentanţilor britanici la Ankara şi le-a comunicat că a primit indicaţii din partea d-lui Maniu, precum şi un mesaj din partea Regelui, pe care ar dori să le transmită personal ambasadorului Majestăţii Sale. I s-au dat instrucţiuni acestuia din urmă să nu se întâlnească cu dl. Cretzianu”.

• Referindu-se la comunicarea făcută la Ankara, la 30 septembrie 1943, de ataşatul militar român omologului britanic, documentul menţiona că guvernul britanic ,,nu poate lua în considerare demersul guvernului român” până când acesta nu va fi adresat şi guvernelor american şi sovietic şi nu va fi făcut ,,sub forma unei propuneri de semnare a capitulării necondiţionate în faţa celor trei aliaţi”.

A doua zi (25 octombrie) Anthony Eden s-a referit din nou la demersurile emisarilor români pentru armistiţiu:

,,În ultimul an şi jumătate, noi am transmis guvernului S.U.A. şi guvernului sovietic informaţii despre toate încercările serioase din partea ţărilor neprietene de a intra în contact cu noi. Despre o asemenea ultimă încercare a României, şi despre răspunsul pe care trebuie să-l dăm, aş fi bucuros să aflu părerea colegilor mei. Din punctul meu de vedere, aici sunt două probleme: în primul rând, procedura generală care trebuie folosită faţă de tatonările de pace. A doua problemă constă în faptul că ar fi de dorit să primim considerentele guvernelor S.U.A. şi Uniunii Sovietice cu privire la răspunsul care trebuie să-l dăm României”.

Răspunzându-i, V.M. Molotov a precizat: ,,Referindu-ne la propunerea d-lui Eden cu privire la România, ea trebuie divizată în două : primul, capitularea României; al doilea, Maniu şi gruparea sa. Consider corectă propunerea d-lui Eden că România trebuie să capituleze necondiţionat în faţa celor trei aliaţi. Mi se pare că nu mai sunt necesare niciun fel de explicaţii suplimentare. Totul este clar. Cât priveşte gruparea Maniu – stabilirea oricărui contact cu ea, în prezent, nu mi se pare recomandabilă. Deocamdată nu avem ce aştepta de la Maniu. Nu vom avea niciun folos de la un asemenea contact, această grupare nu poate da nimic deocamdată. Totodată, dl. Eden ştie că noi privim gruparea Maniu din România din punctul de vedere al eventualelor perspective”.

• Pentru ca lucrurile să fie clare, diplomatul sovietic a mai adăugat: ,,Tratativele cu sateliţii Germaniei, România, Ungaria şi Finlanda, care luptă împotriva noastră, nu se pot purta decât în privinţa capitulării necondiţionate. De aceea, şi referitor la Ungaria, ne-am pronunţat împotriva ducerii oricăror tratative cu jumătăţi de măsură. Am considerat şi considerăm că tratativele se pot purta numai departe de capitulare. Orice alt gen de convorbiri nu-şi au rostul şi pot chiar împiedica rezolvarea problemei principale. În războiul de faţă, tratativele nu pot avea ca obiect armistiţiul, ci numai capitularea, predarea. De aceea ne-am menţinut această poziţie atât faţă de Ungaria, cât şi acum faţă de România. Aceeaşi poziţie o avem şi faţă de Finlanda”.

Pentru a nu se crea nicio confuzie sau neînţelegere, Anthony Eden a completat: ,,În orice caz, după părerea mea, guvernul sovietic trebuie să aibă cuvântul hotărâtor în relaţiile cu acele state cu care U.R.S.S. este în stare de război…, cu care URSS luptă”.

La rându-i, Cordell Hull a declarat: ,,Nu am nimic de adăugat la ceea ce a afirmat dl. Eden”.

În final, prin Protocolul Conferinţei (30 octombrie) s-a decis că unul din rolurile Comisiei Consultative Europene era acela de a prezenta, cât mai curând, ,,recomandări detaliate privind condiţiile capitulării ce urmează a fi impuse fiecăruia din statele europene cu care una din cele trei puteri se află în război şi mecanismul necesar pentru a asigura îndeplinirea acestor condiţii”.

Direcţia Moscova fusese arătată/sugerată de către britanici şi românilor, de la Stockholm, Frederic Nanu informând, la 16 octombrie 1943: ,,Domnul Avakumovici mi-a transmis printr-un diplomat englez că a fost informat de către prietenii lui de la Londra că Aliaţii au hotărât să dea mână liberă ruşilor în ceeace priveşte România, cel puţin, şi n-au să se opună la o eventuală ocupaţiune rusă a întregii ţări. Domnul Avakumovici ne-a sfătuit cât poate de stăruitor să luăm numaidecât contact cu ruşii, dacă nu am făcut-o”.

Din cronica preliminariillor de armistiţiu/loviturii de stat (III). Iunie – septembrie 1943.

♦ După ce a declarat (iunie 1943) lui Renato Bova Scopa că ,,S-ar putea să nu câştigăm războiul, dar trebuie să încercăm cel puţin să nu pierdem pacea”, Mihai Antonescu a propus, la 1 iulie 1943, la Roma, lui Benito Mussolini constituirea unui ,,bloc de state” (sub patronajul Ducelui), care să acţioneze pentru ieşirea din Axă şi încheriea unei păci separate cu Aliaţii, indiferent de poziţia Germaniei.
• Declarându-se de acord, în principiu, Ducele a solicitat un răgaz de două luni.
• După demiterea şi arestarea Ducelui, Mihai Antonescu a propus (26 iulie) noului ministru de Externe italian (prin intermediul lui Renato Bova Scopa) ca România şi Italia să pună Germania în faţa ,,faptului împlinit”, încheind o pace separată cu Aliaţii, prin intermediul Turciei.
• Evitând un angajament italian în acest sens, R. Guaglia a răspuns că îl va ,,ţine la curent” cu evoluţia evenimentelor.
• La 19 august 1943, în discuţiile cu delegaţii gvernelor american şi britanic, delegatul italian a abordat doar probleme ale capitulării Italiei.
♦ În încercarea de a obţine sprijinul anglo-americanilor, Iuliu Maniu a înaintat ambasadorilor acestora la Stockholm (8 august 1943, prin Gheorghe Duca), două memorii prin care se precizau condiţiile în care opoziţia din România putea determina ieşirea Românie din război, dându-se însă asigurări (nerealiste) că ,,în timp de 24 de ore din momentul în care forţele anglo-americane vor ajunge la Dunăre, actuala dictatură va fi răsturnată şi că, cu ajutorul armatei, dar fără vărsare de sânge, regimul democratic va veni la putere”.
• Pentru o mai bună comunicare cu britanicii, locotenentul radio-telegrafist Nicolae Anton Vella-Ţurcanu, paraşutat de britanici în Iugoslavia, la 31 mai 1943, a luat legătura (18 august 1943) cu Iuliu Maniu, care l-a instalat la Buftea, în palatul lui Barbu Ştirbei, reuşind să transmită până la 28 iulie 1944 când a fost arestat, prin cod cifrat, 110 de telegrame şi să recepţioneze 55.
♦ La 12 septembrie 1943, juristul Dumitru Borş, sosit la Lisabona, cu acordul lui Mihai Antonescu, îl informează pe Ion Pangal şi acesta transmite ambasadorului britanic că guvernul român considera că statele Axei au pierdut războiul şi că ,,era gata să cadă de acord asupra capitulării necondiţionate, dar nu ştie care anume sunt paşii care trebuie să-i întreprindă pentru a realiza acest lucru”.
• Ca variante de părăsire a Axei, Dumitru Borş a menţionat două posibilităţi:
1. Capitularea imediată şi necondiţionată.
2. Regele şi membrii guvernului să părăsească ţara pe calea aerului şi să se pună la dispoziţia Aliaţilor, în ţară urmând a rămâne Ion Antonescu pentru menţinerea ordinii până la sosirea aliaţilor.
Ca destinaţie a guvernului se avea în vedere Egiptul (cu escală în Turcia sau pe teritoriul iugoslav după sosirea trupelor aliate).
Dumitru Borş dorea să afle dacă regele şi membrii guvernului urmau să fie acceptaţi de către aliaţi şi dacă li se asigura securitatea personală.
• Ambasadorul britanic a răspuns că nu are mandat să discute asemenea probleme, dar că va raporta la Londra, care, la rându-i, a informat (15 septembrie) atât pe sovietici cât şi pe americani despre discuţiile purtate cu emisarii români (Ion Pangal şi Victor Cădere) la Lisabona.
♦ Tot din iniţiativa autorităţilor române de la Bucureşti, la 30 septembrie 1943, colonelul Traian Teodorescu, atașatul militar român la Ankara (devotat mareşalului Ion Antonescu), a înaintat generalului A.C. Arnold, atașatul militar britanic în Turcia, un mesaj secret (precizând că era din partea Marelui Stat Major român), în care se sublinia că ,,românii nu doresc ca rușii să ocupe România” şi se aprecia că guvernul de la Bucureşti era gata ,,să coopereze cu orice forță anglo-americană care intră în Balcani (înaintea rușilor)”, punând la dispoziţia acesteia următoarele resurse: ,,42 vagoane de aur, 22 vagoane de bani-hârtie, 400 vagoane de grâu, 300 vagoane de porumb, 22 divizii complet echipate, cu excepția armelor antitanc grele și tancurilor, un mare număr de piloți și personal de aviație instruit, rezerve substanțiale de petrol de 80 până la 90 octone. În plus, echipament existent în arsenale pentru peste un milion de oameni”.
• Atașatul militar român a mai precizat că nefiind o țară ocupată, România dispunea de aceste resurse, toate ,,aflându-se sub control românesc”.
• Neîncrezător în sinceritatea acestui demers, ambasadorul britanic (Sir Hughe M. Knatchbull-Hugessen) a apreciat (în raportul înaintat Londrei) că mesajul avea ,,un iz de propagandă germană pe care românii au adoptat-o pentru propriile lor scopuri”.
• Analizând informaţia, guvernul britanic considerat că ,,o capitulare necondiţionată a României ar fi de dorit chiar dacă o astfel de capitulare ar atrage după sine ocuparea imediată a ţării de către Germania” şi că ,,nicio ofertă românească nu poate fi luată în considerare, decât dacă a fost adresată şi guvernului sovietic şi este încredinţată unui emisar investit cu puteri depline să semneze o capitulare necondiţionată către cei trei principali aliaţi”.
• Informaţia avea să fie transmisă (13 octombrie 1943) şi amiralului William D. Leahy, şeful Statului Major al Comandamentului suprem al armatei şi marinei S.U.A., de către secretarul de stat american Ewald Stettinius (23 octombrie).
• Archibald Clark de Kerr avea să transmită şi el informaţia lui V.M. Molotov, care a răspuns că guvernul sovietic împărtăţea opinia guvernului britanic referitoare la ,,avantajele capitulării necondiţionate a României”, acest lucru urmând a fi întreprins de ,,un emisar împuternicit, faţă de cei trei aliaţi principali”. Asemenea guvernului britanic şi cel sovietic considera că propunerea privind părăsirea ţării de către rege şi constituirea unui ,,guvern român liber” pe teritoriul aliaţilor nu era ,,utilă”.
♦ Tot în septembrie 1943, în Elveţia, Grigore Gafencu a transmis lui Allan Dulles un mesaj (din partea lui Mihai Antonescu şi al ,,opoziţiei burgheze” din România), Departamentul de Stat răspunzând (17 octombrie 1943) că ,,cercurile responsabile” americane au luat ,,notă” de această înştinţare şi că urmăresc cu atenţie ,,poziţia României”, în legătură cu ceilalţi aliaţi.
• Răspunsul american avea să fie sintetizat astfel de fostul ministru de Externe în Jurnal: ,,Statele Unite nu vor să compromită şubreda lor alianţă cu Rusia. De aceea e bine să căutăm contact cu Moscova. Nu e cu putinţă să facem politică împotriva Sovietelor, căutând sprijin la anglo-americani”.
♦ În aceeaşi perioadă, Vespasian V. Pella informa şi el Bucureştii (25 septembrie): ,,Am aflat de la o foarte serioasă personalitate elveţiană în contact cu unii emisari sovietici că ar exista mai multe planuri ruseşti referitoare la România. Revendicările minimale au în vedere Basarabia, Bucovina de nord şi gurile Dunării. Asupra gurilor Dunării anglo-americanii sunt foarte rezervaţi. Ruşii, invocând experienţa actualului război, susţin că stăpânirea gurilor Dunării constituie pentru ei un element esenţial de securitate în Marea Neagră. Spre a linişti pe englezi şi a le dovedi interesele pur strategice care-i determină la stăpânirea gurilor Dunării, Sovietele nu ar cere modificarea regimului actual al Strâmtorilor. Privitor la planul maximal el se bazează pe principiul unităţii Moldovei. Aceeaşi personalitatea elveţiană mi-a precizat: «Sovietele doresc să discute direct diversele lor planuri chiar cu exponenţii actualei structuri sociale din România»”.
• Informat de Pella, Grigore Gafencu avea să conchidă (20 septembrie 1943): ;,Trebuie să fim gata de a sta de vorbă cu ruşii”.

Din cronica preliminariillor de armistiţiu/loviturii de stat (II). ian.-martie 1943.

♦ La începutul anului 1943, Iuliu Maniu a trimis (2 ianuarie) un mesaj lui Edward Beneš, şeful guvernului cehoslovac din exil, prin care i-a solicitat să susţină interesele României, în discuţiile pe care acesta le avea cu sovieticii, şi să determine condiţii acceptabile de armistiţiu.
• Răspunsul Moscovei a sosit în aceeaşi lună, la 29 ianuarie 1943, Edward Beneš comunicând că I.V. Stalin şi V.M. Molotov erau de acord să trateze cu opoziţia română aspecte ale unui eventual armistiţiu, dar că refuzau să discute problema frontierei comune, considerând valabilă pe cea din iunie 1940.
• În urma insistenţelor lui Archibald Clark Kerr (martie 1943) de a afla dacă ,,în opinia guvernului sovietic, există vreo bază pe care fie el, fie autorităţile britanice să colaboreze cu domnul Maniu în slujba cauzei”, I.V. Stalin a acceptat ideea că în condiţiile unor succese militare pe front influenţa grupării Maniu ,,ar putea creşte” şi că ar trebui menţinut contactul cu Iuliu Maniu, ca ,,singura forţă de opoziţie, mai mult sau mai puţin serioasă din România”, apreciindu-se în cursul tratativelor dacă ar fi posibil să se găsească ,,o bază pentru colaborarea” între domnul Maniu şi reprezentanţii aliaţilor. În baza acestui acord aveau să fie trimise în România misiunile ,,Ranji” şi ,,Autonomus”.
♦ Tot la începutul anului, Edgar Auşnit, om de afaceri român, a contactat (ianuarie) la New York pe Bernard Yarrov, specialistul pentru Balcani al Office of Strategic Services (O.S.S.) încercând să pună membrii anturajului lui Ion Antonescu în legătură cu americanii.
• În luna următoare, la Berna, Max Auşnit l-a contactat pe Allen Dulles, care dirija operaţiunile O.S.S., spunându-i că Antonescu dorea asigurarea frontierelor antebelice ale României. Nedorind să se implice şi să nu supere Moscova americani abandonează discuţiile cu fraţii Auşnit.
♦ La rându-i, Mihai Antonescu a căzut de acord (februarie 1943) cu Andreea Cassulo, nunţiul apostlic la Bucureşti, că ,,o pace separată între puterile occidentale şi Germania este extrem de necesară”, ministrul român de Externe informându-l pe Joachim von Ribbentrop (printr-un Memoriu înaintat prin Manfred von Killinger) despre contactele din Spania, Portugalia şi Turcia, solicitând permisiunea să trateze cu anglo-americanii.
♦ În aceeaşi perioadă, în cadrul întâlnirilor de la Washington, preşedintele F.D. Roosevelt (şi colaboratorii acestuia), Anthony Eden, ministrul britanic de Externe, şi M.M. Litvinov, ambasadorul sovietic în S.U.A., au discutat (între 12 şi 30 martie 1943) aspecte ale situaţiei internaţionale, dar şi importante probleme teritoriale postbelice, apreciindu-se că Basarabia urma să fie redată Uniunii Sovietice, Harry Hopkins, consilier special al preşedintelui F.D. Roosevelt consemnând: ,,Preşedintele şi Eden au fost de acord că Rusia trebuie să deţină Basarabia întrucât ea a fost teritoriu rus cea mai mare perioadă din istoria ei”.
♦ Washingtonul era informat (la 21 martie), de Carlton J.H. Hayes, ambasadorul S.U.A. la Madrid, că Nicolae Gr. Dimitrescu, ministrul plenipotenţiar român, a cerut ambasadorilor argentinian şi portughez ,,să servească drept intermediari pentru a comunica dorinţa României de a face pace cu Naţiunile Unite în cel mai scurt timp posibil”.
• O informaţie asemănătoare a sosit în Capitala S.U.A. la 30 martie de la ambasadorul de la Ankara, Laurence A. Steinhardt, care făcea cunoscut că ministrul turc al Afacerilor Externe, Numan Rifaat Menemencioglu, i-a comunicat că ,,a primit informaţii de la câţiva reprezentanţi diplomatici turci că românii sunt dornici să iasă din actuala lor situaţie…, dar că nu era clar dacă acesta era sau nu rezultatul unei instigări germane”.
♦ Conform cunoscutei decizii britanice, exprimată concis de Anthony Eden în aceeaşi lună martie 1943 (,,Politica noastră faţă de România este subordonată relaţiilor noastre cu Uniunea Sovietică şi nu suntem abilitaţi… să acceptăm sau întreprindem vreo acţiune decât având întreaga cunoştinţă şi consimţământul sovietic”), Serviciile britanice de la Istanbul au comunicat lui Iuliu Maniu că guvernele englez și american erau hotărâte, în principiu, să sprijine o acțiune a ,,mișcării libere românești, în condițiile în care se vor conveni”, dar că ,,nu-și pot lua nicio obligație specială înainte de a se stabili o înțelegere în privinţa României cu guvernul sovietic”.

Din cronica preliminariillor de armistiţiu/loviturii de stat de la 23 august 1944 (I).

1942. Poziţia Marii Britanii, U.R.S.S. şi S.U.A. • Planurile lui Iuliu Maniu.

♦ Încă din ianuarie 1942, la scurt timp după ce între Marea Britanie şi România intervenise ,,starea de război” (7 decembrie), atât Foreign Office-ul cât şi Special Operations Executive/SOE (Direcţia operaţiunilor speciale) au căzut de acord că Iuliu Maniu reprezenta ,,cea mai bună speranţă” pentru ,,a iniţia o mişcare contra Axei” şi că ,,o lovitură de stat ar trebui să fie obiectivul urmărit”. Britanicii doreau/sperau ca liderul naţional-ţărănist să organizeze şi să conducă acţiuni de sabotaj şi lupte de partizani după modelul iugoslav.
• În martie 1942, manifestând reţinere faţă de tatonările făcute la Lisabona de Ion Pangal, Anthony Eden i-a comunicat lui I.M. Maiski, ambasadorul sovietic la Londra, că guvernul sovietic poate apela la serviciile guvernului britanic pentru ,,stabilirea de contacte cu unele elemente ale opoziţiei din România”, condusă de Iuliu Maniu, dar aceştia au făcut cunoscut (mai 1942, tot prin I.M. Maiski) că ,,nu intenţionează deocamdată să întreprindă nimic în acest sens”.
• Între timp, apreciind că Marea Britanie va avea nevoie de ,,colaborarea rusească după război pentru a contrabalansa Germania”, Winston Churchill s-a pronunţat pentru acceptarea propunerii lui I.V. Stalin de recunoaştere a graniţelor vestice ale U.R.S.S. existente la 22 iunie 1941, precizând (la 7 martie 1942, într-un mesaj adresat lui F.D. Roosevelt): ,,Caracterul din ce în ce mai dur al războiului mă face să cred că nu trebuie interpretate principiile Cartei Atlanticului în maniera de a refuza Rusiei frontierele ce le avea în momentul izbucnirii agresiunii germane”.
• După ce, la 12 martie 1942, premierul britanic l-a informat pe I.V. Stalin că încearcă să îl convingă pe F.D. Roosevelt să semneze ,,un acord cu privire la granițele U.R.S.S. după terminarea războiului”, lordul Edward Halifax, ambasadorul britanic la Washington, avea să declare lui Sumner Welles că Marea Britanie va recunoaşte apartenenţa la U.R.S.S. a Statelor Baltice şi a teritoriilor anexate de sovietici de la Finlanda şi România.
• Despre aceste înţelelegeri erau informate şi autorităţile de la Bucureşti, la 8 noiembrie 1942, Victor Cădere, ministrul român la Lisabona, constatând că din ,,diversele manifestaţii ce au avut loc la Londra” rezultă că ,,Naţiunile Unite recunosc «drepturile URSS» asupra statelor balte şi se abandonează – dar mai mult teoretic – România, Bulgaria zonei de influenţă sovietică. Nimic precis în chestiunea Poloniei”.
♦ În acest timp, Iuliu Maniu a trimis britanicilor (din martie 1942) – aşa cum îi comunica Archibald Clark Kerr lui V.M. Molotov, la 9 martie 1943 – mai multe mesaje prin care făcea cunoscut că era pregătit să părăsească România pentru a face planuri cu guvernul britanic, cerea să se recunoască un guvern românesc liber, pe care intenţiona să-l constituie, care să fie recunoscut ca organ reprezentativ la conferinţa de pace şi că dorea, împreună cu Dinu Brătianu, să-şi delege reprezentanţi la Londra pentru negocieri cu reprezentanţii aliaţilor, programul celor doi lideri politici români prevăzând organizarea unei mişcări româneşti (la Londra) şi a unor grupe militare (în România), precum şi acordarea de către aliaţi de ajutor militar României.
• Prudent, totuşi, liderul naţional-ţărănist a transmis către S.O.E. (septembrie 1942) un mesaj prin care atenţiona că ,,atâta vreme cât nu cunoaştem în mod pozitiv dacă naţiunile aliate sunt dispuse să respingă ideea unei invazii ruseşti în România după prăbuşirea frontului german… este practic imposibil pentru opoziţie să se manifeste contra Axei şi să organizeze orice acţiune cu efect concret”. (SOE nu a a informat Moscova despre acest lucru).
• Prin diferite canale de comunicare (Legaţiile elveţiană şi turcă de la Bucureşti), Iuliu Maniu îşi mai făcuse cunoscute dezideratele privind problema Basarabiei, a nordului Bucovinei şi Ardealului, în sensul că acestea erau teritorii româneşti şi trebuia să revină României.
• La sfârşitul anului 1942, liderul naţional-ţărănist a cerut o operaţiune aeropurtată aliată în România, dar fără participare sovietică, dar Foreign Office-ul nu a dorit să se implice fără asentimentul sovieticilor.
♦ În ceea ce-i priveşte pe americani, aceştia au luat doar la cunoştinţă de conţinutul mesajelor românilor dar nu s-au implicat în 1942, chiar dacă la 18 mai, un ,,înalt funcţionar” din Departamentul de Stat al S.U.A., l-a rugat pe Brutus Coste, să transmită la Bucureşti următorul mesaj (transmis de Victor Cădere de la Legaţia din Lisabona, la 22 iunie 1942):
,,1. Statele Unite doresc să restabilească la sfârşitul războiului – pe care sunt decise a-l câştiga – o Românie viabilă şi puternică.
2. Realizarea acestei dorinţe va atârna în bună parte de puterea proprie pe care România o va avea în faza de deznodământ a războiului. Dacă România nu duce o politică tenace de conservare a forţelor sale armate, însăşi existenţa statului român ar putea fi pusă în mare primejdie în intervalul dintre sfârşitul războiului şi stabilirea definitivă a condiţiilor de pace.
3. Statele Unite nu sunt dispuse să ia niciun angajament, în ce priveşte graniţele viitoare ale Europei. Singura asigurare pozitivă pe care Statele Unite o pot face României în acest moment este ca în chestiunea Transilvaniei se va găsi o soluţie dreaptă.
4. Statele Unite sunt convinse că războiul se va termina în Europa mult mai devreme decât se crede îndeobşte”.