26 august – 5 septembrie 1944. Sechestrarea flotei române de Dunăre.

După ce avioanele/navele sovietice au bombardat/executat trageri (24 și 25 august 1944) în zona orașelor Sulina, Chilia Veche, Chilia Nouă, Ismail și au scufundat/avariat monitoarele ,,Kogălniceanu” și ,,Catargiu”, evenimentele de la Dunăre s-au precipitat, la 26 august 1944, când nave ale Flotei fluviale sovietice au ajuns la Ismail și apoi la Tulcea, și după ce contraamiralul S.G. Gorșkov, comandantul Flotei sovietice de Dunăre, a declarant (la Ismail) contraamiralului Alexandru Stoianovici, comandantul Comandamentului Forțelor Fluviale române, și generalului Emanoil Leoveanu, comandantul Corpului 3 armată, că ,,nu are niciun ordin că am fi încheiat armistițiul sau că suntem aliați” și că, prin urmare, ,,trebuie să continuie misiunea”.
Cu același prilej, contraamiralul sovietic a cerut ,,predarea fără condiții a navelor și echipajelor și conducerea lor la Ismail”, în caz contrar acestea urmând să fie scufundate.
Precizând că ,,nu are nici măsura și nici căderea de a satisface cererea de predare a navelor din portul Tulcea”, Alexandru Stoianovici i-a comunicat că România dorește să obțină ,,o colaborare între forțele fluviale române și sovietice”, inclusiv posibilitatea ca ,,navele de mare să poată trece nestingherite în susul Dunării pentru a urmări și captura vasele germane” și a solicitat ,,o păsuire” de cel puțin 24 de ore pentru a informa și a obține eventuala aprobare a guvernului român.
Până la primirea răspunsului guvernului, Statul Major al Marinei a ordonat (27 august 1944, orele 8.30): ,,Protestați energic pe lângă Comandamentul URSS, arătând că împiedică cooperarea forțelor navale române contra germanilor. În cazul când nu admite plecarea navelor contra forțelor germane din zona Giurgiu, puneți navele la dispoziția lui. Nu se scufundă nicio navă”.
Deoarece sovieticii nu au acceptat decât punerea navelor la dispoziție, Alexandru Stoianovici a ordonat navelor aflate la Tulcea să se deplaseze la Ismail, unde viceamiralul S.G. Gorșkov a trecut în revistă echipajul monitorului ,,Brătianu” (28 august 1944) și a primit declarațiile ofițerilor și comandanților de nave (adunați la bordul monitorului) cu angajamentul de colaborare cu flota sovietică. Apoi, a permis coborârea pavilionului alb și a transmis contraamiralului Alexandru Stoianovici o radiogramă prin care permitea navelor fluviale române să continue acțiunile de luptă împotriva celor germane, cu condiția de a informa zilnic despre rezultatele obținute și de a se prezenta, cel mai târziu până la 1 septembrie, la Ismail. Cererile contraamiralului S.G. Gorșkov referitoare la modul de acțiune a navelor române împotriva celor germane au fost acceptate (29 august 1944, la Ismail) de generalul Emanoil Leoveanu și contraamiralul Alexandru Stoianovici, dar ,,sub pavilion național” și cu “echipaje românești”, în conformitate însă cu “ordinele operative ale Comandamentului naval sovietic”.
În aceeași zi, Emanoil Leoveanu a solicitat generalului Buhtin eliberarea militarilor și autorităților civile aflate la nord de brațul Chilia, reconstituirea resturilor diviziilor 1, 15 infanterie, și Comandamentului 110 infanterie (prin grija generalului Spirea) și trimiterea lor în țară pentru a fi trimise pe front contra trupelor germane.
A doua zi (30 august, orele 19.00) însă căpitanul comandor Blinov (sosit la Hârșova) a cerut în numele amiralului S.G. Gorșkov, ca ,,toate navele de luptă române (monitoare, vedete etc.) aflate în amonte de Brăila să fie în ziua de 31 august, orele 18, la Reni”.
În această situație, deși Marele Stat Major român și Statul Major al Marinei aveau o altă concepție referitoare la participarea marinei fluviale la luptele împotriva navelor germane, monitoarele au fost obligate să-și întrerupă misiunile, între Oltenița și Turnu Măgurele, și să se deplaseze spre Brăila, apoi la Reni, unde au intrat, împreună cu alte nave românești, în subordinea și în posesia Comandamentului sovietic, la cererea expresă și ultimativă a acestuia.
În timpul marșului, monitorul ,,Bucovina” a eșuat pe uscat dintr-o greșeală de pilotaj. Pentru a urgenta degajarea navei, ofițerii sovietici au declarat că ,,vor împușca tot personalul român, de la comandant și până la ultimul soldat”.
Ajunși la Ismail (2 septembrie 1944), contraamiralul Alexandru Stoianovici, căpitanul comandor Victor Voinescu, căpitanul Grigore Gomoescu și căpitanul Paul Diaconescu au fost percheziționați și reținuți sub pază armată la Comandamentul Flotilei sovietice sub pretext că ,,s-au ivit oarecari dificultăți în ducerea tratativelor de încheierea armistițiului la Moscova”.
În acest timp, la bordul monitoarelor au urcat (orele 15.00) mai mulți ofițeri sovietici care au somat echipajele să debarce imediat, pe nave rămânând doar câte un maistru mecanic, unul tunar și unul timonier, precum și 8 militari trupă (4 de punte și 4 mecanici). Restul personalului a fost dus spre ,,o destinație necunoscută”.
Seara, la bordul fiecărei nave a urcat câte un locotenent și 10 marinari sovietici care au preluat paza. În aceeași au fost sechestrați și ofițerii din Statul Major al Comandamentului Forțelor Fluviale.
La 5 septembrie 1944 (orele 7.30), la bordul monitorului ,,Basarabia” au urcat 12 marinari sovietici, înarmați cu pistoale-mitralieră, care au ocupat ,,careul ofițerilor și ieșirile importante de pe navă, în timp ce două vedete sovietice acostează în bordul tribord”. Imediat, căpitanul comandor Blinov a ordonat: ,,Echipajul va părăsi nava în maxim o oră; se va preda imediat cheia de la case de bani a monitorului; la bordul monitorului va rămâne numai o echipă de oameni pentru întreținerea materialului și care trebuie să fie formată din un maistru mecanic, trei fochiști trupă, trei marinari punte, un tunar, un maistru șef de echipaj, un maistru timonier, un timonier trupă, un T.F.S-ist, un electrician, un pilot civil; oamenii din echipaj vor lua asupra lor mantaua, pătura și haina pe două zile; ofițerii vor preda armele de foc și săbiile putând să-și ia în schimb toate bagajele”.
Ca urmare, restul personalului monitorului a fost trecut pe bacul ,,Bistrița” și dus în portul Ismail. La debarcader, comandantul monitorului a fost reținut în introdus în cabina portului de debarcare, iar personalul dus într-o direcție necunoscută.
În acel moment, la Ismail se mai aflau internați contraamiralul Alexandru Stoianovici, comandantul Forțelor Fluviale române, împreună cu alți ofițeri. Eliberat la 7 septembrie 1944, orele 23.00, acesta a cerut informații despre acțiunea întreprinsă de sovietici și despre soarta celorlalți marinari români. Căpitanul comandor Blinov i-a răspuns că situația navelor reținute de sovietici va fi soluționată la Moscova de către delegația română cu prilejul încheierii Convenției de armistițiu.
În realitate, problema avea să fie soluționată abia în toamna anului 1945 și în vara lui 1951, când navele fluviale și maritime române au fost restituite.

Pe larg: Alesandru Duțu, Armata română în război, 19441 – 1945, Editura Enciclopedică, București, 2016.

Reclame

24 august – 7 septembrie 1944. Atitudinea comandamentelor sovietice față de armata română.

În total dezacord cu concepția românească privind cooperarea de luptă după trecerea României de partea Națiunilor Unite (23 august 1944) și a însemnatelor avantaje strategice, politice și logistice aduse, comandamentele sovietice au adoptat o atitudine agresivă (în majoritatea situaţiilor), interzicând orice discuţie cu reprezentanţii armatei române în vederea stabilirii modalităţilor de colaborare.
Ordinele au fost emise direct de la Moscova (de către I.V. Stalin şi colaboratorii apropiaţi), precum și de generalul (viitor mareșal) R.I. Malinovski, comandantul Frontului 2 ucrainean, care au cerut trupelor sovietice să-şi îndeplinească în continuare misiunile de luptă, igorând faptul că armata română încetase operațiile militare.
Cu toate acestea, la 24 august 1944, orele 16.00, generalul R.I. Malinovski a ordonat trupelor din subordine să nu se acorde atenţie ,,faţă de nici un act al inamicului”, să-şi îndeplinească ,,strict misiunile de luptă”, să nu primească ,,nici un parlamentar” şi să nu intre ,,în tratative”.
La rându-i, I.V. Stalin şi mareşalul S.C. Timoşenko, au ordonat, în aceeaşi zi, la orele 21.15: ,,1. Trupele fronturilor 2 şi 3 ucrainene vor continua misiunile stabilite prin directivele Cartierului General al Armatei, neluând în seamă nici o declaraţie a românilor despre încetarea acţiunilor militare. 2) Românilor care încetează rezistenţa să li se explice că Armata Roşie nu poate înceta operaţiile militare până când nu vor fi lichidate forţele armate ale nemţilor, care continuă să rămână în România şi întreprind operaţii militare împotriva trupelor Armatei Roşii”.
În continuare, se dispunea ca ,,unităţile şi marile unităţi ale armatei române care se vor preda organizat, în componenţă completă, să fie primite în condiţii speciale”. Cele care îşi vor asuma obligaţia să lupte împotriva trupelor germane şi ungare urmau ,,să-şi păstreze organizarea şi armamentul pe care îl deţin, inclusiv artileria”. Încadrate cu ,,reprezentanţi ai Armatei Roşii de la regiment până la stat major de divizie”, marile unităţi române trebuiau folosite ca ,,divizii separate între unităţile Armatei Roşii, în conformitate cu situaţia creată şi cu indicaţiile Statului Major General (Stavka – n.n.) care vor urma”. Asigurarea materială urma să fie realizată ,,de români înşişi, din resursele lor”. Unităţile şi marile unităţi române care ar fi refuzat să lupte trebuiau ,,să fie dezarmate” şi îndreptate spre ,,centrele de adunare a prizonierilor de război”. Aceeaşi soartă urma să o aibă şi militarii români care s-ar fi predat ,,izolat şi în grupuri”.
Chiar şi la 2 septembrie 1944, generalul A.I. Antonov, primul locţiitor al şefului Cartierului General al Armatei Roşii, transmitea, din ordinul lui I.V. Stalin, că problema ,,coordonării acţiunilor trupelor sovietice şi române” avea să fie soluţionată doar după semnarea Convenţiei de armistiţiu. Până atunci comandantul suprem al Armatei Roşii cerea ca ,,trupele frontului (2 ucrainean – n.n.) să continue îndeplinirea misiunilor date de directivele Cartierului General”.
Prin urmare, cele două concepţii, românească şi sovietică, s-au deosebit în mod radical, deşi obiectivul luptei era acelaşi.
Aşa a fost posibilă drama pe care au trăit-o militarii români pe frontul din Moldova, dezarmaţi de trupele sovietice, deşi încetaseră acțiunile militare şi doreau să lupte pentru eliberarea Transilvaniei, în timp ce în restul ţării celelalte trupe române eliminau singure, prezenţa militară germană şi făceau posibilă intrarea trupelor sovietice în Bucureşti (30 august 1944), în formaţie de paradă, cu orchestra în frunte, și nu prin lupte cum s-au petrecut lucrurile în situația altor Capitale europene.
Așa a fost posibilă(la începutul lunii septembrie 1944) capturarea flotei românești de război, subordonarea armatei române operative Frontului 2 ucrainean, precum și alte decizii și măsuri, în dezacord cu prevederile Convenției de armistițiu din 12 septembrie 1944.

Pe larg : Alesandru Duțu, Armata română în război, 1941 – 1945, Editura Enciclopedică, București, 2016.

23 – 30 august 1944. Concepţia strategică românească.

Din primele momente ale trecerii României de partea Naţiunilor Unite (23 august 1944), Înaltul comandament român, reprezentat prin şeful Marelui Stat Major, generalul Gheorghe Mihail, delegat de către regele Mihai I să conducă în numele său ,,operaţiile tuturor forţelor armate de uscat, aer şi marină, până la stabilirea raporturilor de comandament în cooperarea viitoare cu Naţiunile Unite”, a avut – pentru prima dată de la începutul răzvoiului – o concepţie proprie privind operaţiile militare care trebuiau desfăşurate pe frontul românesc.
În conformitate cu planul politico-militar stabilit anterior, trupele din Bucureşti au fost alarmate de către Comandamentul Militar al Capitalei prin transmiterea ordinului ,,Pajura” (ora 18.00). O jumătate de oră mai târziu s-a transmis şi ordinul ,,Stejar – extremă urgenţă”, la primirea căruia unităţile au început deplasarea spre obiectivele dinainte stabilite.
În virtutea atribuţiilor primite, generalul Gheorghe Mihail a emis, la scurt timp, ordinul nr. 678 563 prin care, fără să se menţioneze expres declanşarea luptelor împotriva Wehrmacht-ului, s-a dispus să se înceteze ,,orice subordonare a comandamentelor şi unităţilor române faţă de comandamentele germane” şi în acelaşi timp ,,orice act de agresiune împotriva forţelor sovietice”. Cu acelaşi prilej, s-a cerut armatelor 3 şi 4 române, aflate pe frontul din Moldova, să se retragă ,,cu tot armamentul de care dispun” pe aliniamentul Focşani – Nămoloasa – Brăila şi în Dobrogea, la sud de Dunărea maritimă şi braţul Chilia, ,,opunându-se oricăror încercări de dezarmare”.
S-a avut în vedere evitarea confruntării directă cu forţele germane, determinarea acestora să se retragăde pe teritoriul controlat de autorităţile de la Bucureşti, să se câştige timp pentru consolidarea dispozitivului de luptă al armatei române sau cel puţin să amâne confruntarea cu unităţile Wehrmacht-ului.
S-a urmărit în acelaşi timp crearea condiţiilor pentru retragerea forţelor operative române de pe frontul din Moldova pe un prezumtiv ,,aliniament de armistiţiu” preconizat de generalul Gheorghe Mihail (prin ordinul nr. 678 563) în zona fortificată Focşani – Nămoloasa – Brăila şi pe Dunărea maritimă dincolo de care nu mai trebuiau să treacă nici trupele germane nici cele sovietice. Acest lucru rezultă cu claritate și din precizările făcute de comandanţii armatelor 3 şi 4 române, cât şi din conţinutul discuţiilor pe care delegaţii Marelui Stat Major şi ai altor comandamente superioare române le-au avut cu reprezentanţii fronturilor 2 şi 3 ucrainene. În aceeaşi concepţie, generalul Nicolae Dragomir, şeful de stat major al Armatei 4, a ordonat (24 august 1944, ora 1.10) Corpului 7 armată să se retragă pe râul Prut şi să-şi dispună forţele ,,în apărare cu faţa la nord, având rezerve înapoia dreptei”.
Anticipând imposibilitatea transpunerii în practică a acestei concepţii, în conddițiile în care trupele sovietice rupseseră frontul din Moldova și nu mai aveau niciu interes să discute cu românii, generalul Gheorghe Mihail a emis, tot în seara zilei de 23 august 1944, o directivă operativă, mult mai amplă, care stabilea cu claritate scopul politic al acţiunii româneşti: ,,Armata română încetează lupta alături de trupele germane în scopul de a obţine pacea de la Naţiunile Unite şi de a reîncepe lupta alături de forţele armate ale acestora pentru eliberarea Ardealului de nord”.
Acelaşi document preciza şi ,,ideea generală operativă” în care trebuia să acţioneze armata română: ,,a) încetarea imediată a focului contra trupelor Naţiunilor Unite (sovietice); b) recuperarea forţelor armate române de pe frontul din Basarabia şi Moldova în scopul ulterioarei lor întrebuinţări în operaţiunile vizând recucerirea Ardealui de nord; c) eliberarea teritoriului naţional de trupele germane; d) acţiune ofensivă pentru recucerirea Ardealului de nord”.
Misiunile trupelor aflate în zona de interior a ţării constau în ,,eliberarea” teritoriului din zona lor de competenţă, în ,,împiedicarea sosirii de noi trupe germane de peste Dunăre”, în ,,închiderea defileurilor Munţilor Carpaţi” şi în ,,împiedicarea retragerii trupelor germane” la nord de munţi. Concomitent, s-a ordonat declanşarea importantei operaţii strategice de acoperire a frontierelor.
Pentru a împiedica pătrunderea trupelor inamice la sud de linia vremelnică de demarcaţie impusă prin dictatul de la Viena din 1940, Marele Stat Major a ordonat Corpului 6 teritorial să interzică pătrunderea trupelor germane şi ungare spre trecătorile Carpaţilor Meridionali şi să reziste ,,pe Mureş cu faţa la nord, în legătură la vest cu Corpul 7 armată, interzicând totodată pătrunderile prin valea Mureşului spre est”.
Prin acest ordin s-a dispus deschiderea de către armata română a unui nou front de luptă la nord de Carpaţii Meridionali, care s-a dovedit a fi extrem de important în desfăşurarea ulterioară a operaţiilor militare. La adăpostul acestuia s-a putut face apoi, în linişte, concentrarea în podişul transilvan de noi forţe române şi a armatelor sovietice.
Atitudinea agresivă a trupelor germane şi puternicele bombardamente executate de Luftwaffe asupra Capitalei în perioada 24 – 26 august 1944 au determinat guvernul român să declare război Germaniei (25 august 1944).
În aceeaşi zi, şeful Marelui Stat Major a comunicat trupelor că ,,armata germană a devenit singura noastră inamică” şi le-a cerut să treacă imediat la ofensiva generală împotriva ,,tuturor comandamentelor, unităţilor şi formaţiunilor de servicii germane, în scopul de a le dezarma şi a le alunga peste frontieră în cel mai scurt timp”. Acţiunea trebuia să se desfăşoare ,,cu cea mai mare iuţeală şi cu toată energia, căutându-se să se obţină cât mai des surprinderea”. Din acel moment a fost interzisă total şi direcţia de retragere a trupelor germane pe comunicaţia Buzău – Nehoiu – Întorsura Buzăului spre trecătoarea din Carpaţii de Curbură. În acelaşi scop, Armata 1 română a ordonat Corpului de munte să împiedice ,,cu toată energia” orice pătrundere a unităţilor germane din direcţia Buzău – Nehoiu – Braşov.
Eşecul tratativelor iniţiate de reprezentanţii şi delegaţii Marelui Stat Major român cu comandamentele sovietice, apropierea trupelor fronturilor 2 şi 3 ucrainene de zona fortificată şi faptul că acestea continuau să trateze forţele române ca inamice, precum şi depăşirea de către acestea a Dunării maritime, în anumite zone, a determinat pe generalul Gheorghe Mihail să se adapteze noii situaţii strategice şi să ordone trecerea la cea de-a doua fază a replierii, prevăzută, de altfel încă din seara zilei de 23 august 1944. Prin ordinul nr. 250 din 25 august 1944 şeful Marelui Stat Major a ordonat armatelor 3 şi 4 române, precum şi tuturor batalioanelor de fortificaţii şi formaţiunilor de servicii să se concentreze în zona Bucureşti – Ploieşti ,,cu toată repeziciunea, pentru a evita depăşirea lor de către trupele ruse”. Ordine asemănătoare au primit, în dimineaţa zilei de 26 august 1944, şi corpurile 2 şi 3 armată aflate în Dobrogea.
Șeful Marelui Stat Major a continuat şi după 25 august 1944 să insiste în realizarea preconizatului aliniament de armistiţiu între trupele române şi cele sovietice, la 27 august 1944, înaintea plecării delegaţiei române la Moscova pentru încheierea armistiţiului, cerând generalului Dumitru Dămăceanu (înaintat la 29 august la gradul de general de brigadă) să solicite guvernului sovietic acordul pentru:
1) Realizarea unei ,,linii demarcaţionale” între forţele române pe de o parte şi cele sovietice şi germane pe de altă parte, propunând cinci aliniamente: cele din zilele de 23, 24 şi 25 august, cursul inferior al Siretului şi al Dunării sau linia Predeal – Ploieşti – est Bucureşti – Giurgiu (pentru deplasarea spre sud a trupelor sovietice);
2) Eliminarea prezenţei militare germane de pe teritoriul aflat sub jurisdicţia guvernului român ,,numai” de către trupele române, intervenţia armatelor sovietice urma să se facă ,,numai în caz de nevoie şi numai în urma cererii armatei române”;
3) Eliberarea teritoriului românesc ocupat de Ungaria în 1940, prin acţiunea a opt divizii române, care urmau să atatce de pe aliniamentul de demarcaţie româno-ungar, şi a forţelor sovietice care trebuiau să treacă la ofensivă ,,de pe creasta munţilor Moldovei”;
4) Exercitarea conducerii armatei române de către Înaltul comandament român într-un ,,sector binedefinit” şi ,,numai pe teritoriul naţional”.
Generalul Gheorghe Mihail a mai cerut colonelului Dumitru Dămăceanu să insiste la Moscova ca în cazul în care cele trei corpuri de armată române dislocate în Moldova, în apropierea Carpaţilor Orientali, ar fi acţionat direct peste munţi spre podişul transilvan comandamentul marilor unităţi să fie român, chiar dacă s-ar fi aflat în subordinea Înaltului comandament sovietic. Cu acelaşi prilej, s-a solicitat sprijin aliat în aviaţie şi pentru dotarea celor opt divizii române (două trebuiau să fie blindate), care urmau să lupte în Transilvania, redarea navelor de luptă capturate de sovietici după 23 august 1944 şi repatrierea prizonierilor făcuţi pe frontul din Moldova în aceeaşi perioadă de timp, precum şi crearea condiţiilor pentru ca marile unităţi aflate în Moldova să reintre în subordinea Înaltului comandament român.
Adaptându-se noii realităţi strategice, pe măsură ce trupele germane din zona controlată de guvernul român erau înfrânte, Marele Stat Major a intensificat pregătirile în vederea declanşării ofensivei eliberatoare în partea de nord-vest a ţării ocupată de Ungaria în 1940. Concomitent cu întărirea forţelor Armatei 1 la nord de Carpaţii Meridionali şi la vest de Carpaţii Occidentali a cerut comandamentelor să execute ,,atacuri locale” cu obiective limitate. La 30 august 1944, în ziua în care se împlineau patru ani de la impunerea dictatului de la Viena, a ordonat Corpului de munte (în urma hotărârii guvernului român) să execute un atac dincolo de linia de demarcaţie româno-ungară pe direcţia Braşov – Sfântu Gheorghe în vederea eliberării primelor localităţi româneşti.
În aceeaşi zi (30 august), generalul Gheorghe Mihail a emis Directiva operativă nr. 51 prin care s-a introdus în luptă majoritatea forţelor operative ale României. La est de linia Sibiu – Alba Iulia – Zalău până în zona de curbură a Carpaţilor Orientali a fost dislocată Armata 4, comandată de generalul Gheorghe Avramescu, cu misiunea de a acţiona în podişul transilvan, iar la vest de această linie, în Crişana şi Banat, Armata 1, comandată de generalul Nicolae Macici. Reluate la 5 septembrie, odată cu marea ofensivă germano-ungară din podişul transilvan, operaţiile militare de la nord de munţi s-au desfăşurat sub conducerea Marelui Stat Major român doar până la 7 septembrie 1944 când cele două armate operative române şi Corpul 1 aerian au fost subordonate Frontului 2 ucrainean.
Prin urmare, concepția strategică românească a vizat (în perioada 23 – 30 august 1944) înfrângerea trupelor germane aflate în zona de competenţă a guvernului român, replierea armatelor 3 şi 4 de pe frontul din Moldova şi acoperirea frontierei şi a liniei de demarcaţie vremelnică româno-ungară.
Dacă aceste trei componente ale concepţiei strategice româneşti au fost îndeplinite cu success, nu s-a reuşit în schimb să se evite pătrunderea forţelor sovietice în partea de sud a ţării, în special în zona Capitalei, în încercarea de a se realiza libertatea de acţiune politică şi militară pentru noul guvern român.
Analiza elementelor componente ale concepţiei straegice româneşti mai relevă faptul că şeful Marelui Stat Major român, generalul Gheorghe Mihail a luat în calcul participarea armatei române la operaţiile militare împotriva trupelor germane şi ungare numai pe teritoriul naţional, până pe aliniamentul situat la vest de oraşele Satu Mare, Carei, Oradea, Salonta, Arad, Timişoara.
Ca şi în 1941, participarea la război numai pe teritoriu naţional s-a dovedit a fi imposibilă, de această dată Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944 consemnând obligaţia armatei române de a participa la războiul antihitlerist până la victoria finală.

Pe larg: Alesandru Duțu, Armata română în război (1941-1945), Editura Enciclopedică, București, 2016.

1969-1971. Neînțelegeri româno-sovietice în Tratatul de la Varșovia.

După ocuparea Cehoslovaciei de către trupele sovietice, poloneze, est-germane, ungare și bulgare, în august 1968, relațiile româno-sovietice din cadrul Tratatului de la Varșovia s-au agravat, ajungându-se la stări conflictuale și chiar la amenințări, nu numai din partea sovieticilor, dar și din partea unora dintre liderii statelor aliate.
Referindu-se la acestea, Larry Watts conchidea, în cunoscutele sale lucrări: „În prezent se știe clar că Moscova a intenționat, de fapt, să intervină, în România în mai multe momente distincte, în perioada 1968-1971”.
Și aducea ca argumente următoarele declarații:
L.I. Brejnev: „Ceaușescu a mers prea departe. El conduce lupta împotriva noastră și reprezintă obstrucția fundamentală în calea liniei noastre”;
János Kádár: ,,Ceaușescu ne-a abandonat întotdeauna în situații critice. Ne-a abandonat în executarea politicilor coordonate împotriva Germaniei de Vest și împotriva a ceea ce se hotărâse referitor la stabilirea relațiilor diplomatice cu R.F.G. Ne-a abandonat în lupta împotriva contrarevoluției din R.S. Cehoslovacia. Acum ne-a trădat vizitând Beijingul. A trădat poziția comună pe care am luat-o la consultările internaționale din 1969… Acum există o linie Beijing-București-Tirana-Belgrad. Totul este direcționat împotriva Uniunii Sovietice, a Pactului de la Varșovia și a C.A.E.R.-ului”;
Gustáv Husák: „Ceaușescu se distanțează complet de linia stabilită de noi”;
Edward Gierek: „Trebuie să-i identificăm de acum pe acei oameni din România pe care ne putem baza în viitor”;
Mareșalul A.A. Greciko: „Este imposibil ca lucrurile să meargă așa și mai departe cu România. Așadar trebuie luate unele măsuri pentru a se elimina această situație” (17 noiembrie 1973, într-o discuție cu Erich Honecker). Tot el l-a informat pe L.I. Brejnev (1973) că „armata sovietică este pregătită și operațiunea ar putea avea loc mult mai rapid decât în cazul Republicii Socialiste Cehoslovacia”.
La acesta s-ar mai adăuga și informațiile apărute la începutul anului 1969, la nivelul atașaților militari acreditați la Atena, că în contextul în care pe teritoriul României urma să se desfășoare o aplicație militară cu participarea trupelor sovietice, bulgare și române, conducerea U.R.S.S. ar fi urmărit, ca și în Cehoslovacia, să mențină staționarea de trupe sovietice și să ia măsuri pentru înlocuirea unor conducători de partid și de stat, care sub o formă sau alta s-ar opune liniei sovietice, că în cazul în care trupele sovietice nu vor putea staționa pe teritoriul României, conducerea de la Kremlin ar avea elaborat un plan în care s-ar fi prevăzut crearea de disensiuni în rândul populației și formarea de grupuri pro-sovietice, care să se împotrivească măsurilor luate de conducerea de partid și de stat a României pe plan extern și intern și care, în final, să ducă la „înlocuirea secretarului general al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, președintele Consiliului de Stat, precum și ministrului Forțelor Armate”.
Despre acest lucru a fost informat imediat și Nicolae Ceaușescu, care a cerut, în timpul convorbirii avute la 19 februarie 1969 cu mareșalul I.I. Iakubovski, comandantul suprem (șef din 1978) al Comandamentului Unificat, ca starea de pericol în cadrul Tratatului de la Varșovia să fie decisă numai cu acordul tuturor statelor participante și nu doar al unora dintre ele.
A doua zi (20 februarie 1969), în timpul unui dineu oferit în cinstea mareșalului I.I. Iakubovski și a lui V.V. Kuznețov, prim-locțiitor al ministrului de Externe sovietic, Corneliu Mănescu, ministrul de Externe român, a precizat că era de neconceput ca între țările socialiste să poată să apară situații de încordare sau chiar conflict. La răspunsul mareșalului I.I. Iakubovski că „Nu se poate să vă fie frică de Uniunea Sovietcă. Numai un nebun s-ar putea gândi să atace România. Este imposibil să se ajungă la un conflict între țări frățești!”, Corneliu Mănescu a replicat că nu era vorba de teamă, ci de necesitatea discutării tuturor problemelor „într-un spirit tovărășesc și constructiv, cu dorința sinceră de a depăși dificultățile, de a găsi soluții raționale și echitabile”.
Neînțelegerile și temerile au rămas, însă, conducerea de partid și de stat de la București decizând să ia măsuri corespunzătoare pentru apărarea ţării şi pe alte direcţii posibile de atac inamic și a adoptat o poziție singulară și în ceea ce privește participarea românească la viitoarele aplicații în cadrul Tratatului de la Varșovia, decizând să nu mai permită desfășurarea de aplicații cu trupe străine pe teritoriul național și nici participarea trupelor române la aplicații pe teritoriul altor state. S-a acceptat doar desfășurarea și participarea la aplicații de comandament și stat major, cu soluționarea problemelor numai pe hartă.
Această poziție a suscitat ample discuţii între conducerea politică și militară de la București şi Comandamentul Forțelor Armate Unite, care au cunoscut cote de încordare maximă în perioada 1969 – 1971.
Controversele s-au declanşat cu prilejul discutării organizării unei aplicaţii comune cu trupe prevăzută a se executa pe teritoriul Românie în luna octombrie 1969, sub conducerea ministrului Forţelor Armate, generalul-colonel Ion Ioniţă.

Noua poziţie a României faţă de aplicaţiile cu trupe desfășurate în cadrul Tratatului de la Varșovia a necesitat rediscutarea cu Comandamentul Forțelor Armate Unite a problemelor referitoare aplicaţia care trebuia să se desfășoare în România, problema fiind reluată de mai mult ori, inclusiv de către prim-adjunctul ministrului Forţelor Armate şi şef al Marelui Stat Major, generalul-colonel Ion Gheorghe.
Un prim dialog s-a desfăşurat la 9 septembrie 1969 cu mareşalul I.I. Iakubovski, comandantul suprem (șef din 1978) al Forțelor Armate Unite, şi cu generalul de armată S.M. Ştemenko, şeful de Stat Major al Forțelor Armate Unite.
Pe baza mandatului primit la plecarea din țară, generalul Ion Gheorghe a explicat că în noua situație creată în urma ocupării Cehoslovaciei (august 1968) nu mai era posibil să se desfăşoare aplicaţia preconizată, propunând ca în anul 1970 să se organizeze „o aplicaţie de cooperare pe hartă, condusă de ministrul Forţelor Armate ale Republicii Socialiste România, la care să participe comandamente (grupe operative) din forţele armate ale Republicii Socialiste România, Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste şi Republicii Populare Bulgare“.
Şeful de Stat Major al Forțelor Armate Unite a fost de acord cu replanificarea aplicaţiei în 1970 însă a afirmat că era ,,de neconceput ca ea să fie scoasă complet din plan şi înlocuită cu alta pe hartă, cu atât mai mult cu cât nu este nici un precedent de această natură“. În încheiere, generalul S.M. Ştemenko a afirmat tranşant că ,,neexecutarea acestei aplicaţii va da naştere, pe de o parte, la unele comentarii şi speculaţii că în cadrul Tratatului de la Varşovia ar exista fisuri serioase, iar, pe de altă parte, celelalte ţări participante la Tratat reproşează că pe teritoriul ţărilor lor se execută asemenea aplicaţii, iar pe teritoriul Republicii Socialiste România nu se desfăşoară, ca şi când Republica Socialistă România ar avea un regim preferenţial“.
La terminarea discuţiilor, atât mareşalul I.I. Iakubovski, cât şi generalul S.M. Ştemenko, au acceptat replanificarea aplicaţiei în 1970 şi transformarea acesteia dintr-o aplicaţie cu trupe într-una de comandament şi stat major cu transmisiuni.
Întors în ţară, generalul Ion Gheorghe a propus lui Nicolae Ceaușescu să aprobe ca „aplicaţia planificată pentru anul 1969 să fie replanificată pentru anul 1970 şi să se desfăşoare fără trupe sub forma unei aplicaţii de comandament şi stat major cu transmisiuni în teren, cu participarea Republicii Socialiste România, Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste şi Republicii Populare Bulgare, condusă de ministrul Forţelor Armate ale Republicii Socialiste România“.
După primirea acordului, l-a informat (ianuarie 1970) pe mareşalul I.I. Iakubovski că ,,legislaţia Republicii Socialiste România prevede că aplicaţiile comune, indiferent de felul lor, inclusiv cele de comandament şi stat major în teren cu trupe şi transmisiuni, nu se pot desfăşura pe teritoriul României decât după încheierea în prealabil a unor convenţii între guvernul Republicii Socialiste România şi guvernele statelor ale căror trupe sau comandamente sunt prevăzute a participa la aplicaţie, convenţii care să fie ratificate de organele competente potrivit legislaţiei fiecărei ţări parte la convenţie“. „Fără încheierea acestor convenţii – încheia şeful Marelui Stat Major român – aplicaţia nu se poate executa“.

La 7 februarie 1970, generalul Ion Gheorghe, șeful Marelui Stat Major român, l-a informat pe generalul S.M. Ștemenko, şeful Statului Major al Forțelor Armate Unite, că a elaborat concepția aplicației de comandament și stat major de armată, în teren, cu mijloace de transmisiuni, care urma să se desfășoare în România (în martie 1970) și că era în măsură să se deplaseze la Moscova spre a o discuta și a o pune de acord împreună. Cu același prilej, a informat că a fost delegat să discute proiectul de convenție guvernamentală româno-sovietică, ce urma să reglementeze condiţiile de marş şi staţionare a trupelor sovietice pe teritoriul României, modul de suportare a cheltuielilor legate de folosirea căilor de transport, a mijloacelor de comunicaţii, întreţinerea şi repararea tehnicii de luptă, asigurarea cu carburanţi, lubrifianţi, mijloace de subzistenţă, asigurare medicală etc.
Peste două zile (9 februarie 1970), generalul S.M. Ştemenko a făcut cunoscut (prin generalul Florian Truţă, locţiitor al şefului Statului Major al Forțelor Armate Unite din partea armatei române) că nu va informa guvernul sovietic despre solicitarea românilor privind Convenția interguvernamentală deoarece încheierea respectivului document nu era în practica relaţiilor dintre Statele Participante la Tratatul de la Varșovia şi că nu era necesară.
A doua zi (10 februarie 1970), generalul M.S. Ștemenko s-a adresat astfel generalul-maior Florian Țruță: „Anul trecut nu s-au făcut aplicații cu trupe, iar acum se pun astfel de probleme pentru aplicații cu cadre și transmisiuni. Dacă nu vor să facă nici acum să spună”.
La precizarea generalului român că românii erau de acord să se facă aplicația, dar în condițiile legilor române care cereau încheierea de convenții interguvernamentale – româno-sovietică și româno-bulgară – generalul sovietic a continuat: „Știm că există lege, a fost votată la 21 august 1968 în legătură cu situația din Republica Socialistă Cehoslovacă; în Statutul semnat în martie 1969 nu s-a făcut mențiunea că aplicațiile se pot desfășura numai pe baza unor convenții. Legi, legi, dar dacă ar fi vorba de trupe, acestea ar întreba de legi? Dubcek a avut legile lui, dar cine l-a întrebat?”.
Despre acest lucru a fost informată imediat (11 februarie 1970) întreaga conducere politico-militară a României, inclusiv Nicolae Ceaușescu, iar generalul Ion Gheorghe a cerut (16 februarie 1970) generalului-maior Florian Truță să protesteze față de această amenințare.
Deoarece mareșalul I.I. Iakubovski, comandantul suprem (șef din 1978) al Forțelor Armate Unite, era bolnav și se afla într-un sanatoriu, în afara Moscovei, generalul Florian Truță a solicitat să fie primit de către generalul M.S. Ștemenko pe care l-a întrebat ce a avut în vedere când a făcut afirmațiile de mai sus, care au fost apreciate la București „ca o amenințare”, care venea „în contradicție cu relațiile ce trebuie să existe între țările și armatele noastre”.
Șeful Statului Major al F.A.U. a răspuns că s-a referit la trupe și la legi pentru a explica faptul că nu era nevoie să se încheie o convenție, că trupele nu cunosc legi, ele trebuind să treacă la ofensivă sau apărare, neștiind dacă se află în perioada inițială a războiului sau în timpul desfășurării lui, ci doar că trebuie să știe să lupte, că nu a avut în vedere nici teritoriul, nici granițele României și prin urmare nu a fost vorba de nicio amenințare, că a fost greșit înțeles.
La precizarea generalului român că cei care dau ordine trebuie să respecte legile, generalul sovietic a răspuns că acestea trebuie respectate și că nimeni nu avea de gând să le încalce.

20-28 mai 1965. Prima aplicație la nivel de Front independent românesc în cadrul Tratatului de la Varșovia.

Până în 1965, forţe ale armatei române au participat la aplicaţiile desfăşurate în cadrul Tratatului de la Varșovia împreună cu trupe ale altor state aliate, în compunerea mai multor fronturi (,,Balcanic”, ,,Central European”), de regulă pe direcţia operativ-stragetică nord-italiană.
În noiembrie 1964, cu prilejul discutării proiectului concepţiei de întrebuinţare a Forţelor Armate român (la Moscova), generalul Ion Tutoveanu, şeful Marelui Stat Major român, a pus (conform mandatului primit de la Bucureşti) problema constituirii unui Front românesc în caz de război, care să întrunească majoritatea forţelor armate române şi care să acţioneze pe o direcţie operativ-stragetică independentă. Cu acel prilej s-a mai cerut ca gruparea forţelor române pe comandamente de armată, corp de armată şi în rezervă să devină un atribut al ministrului român al Forţelor Armate, ca unul care cunoştea cel mai bine capacitatea de luptă a fiecărei mari unităţi şi unităţi în parte.
Ca urmare, între 20 și 28 mai 1965, în România s-a desfășurat prima aplicație la nivel de Front românesc, de comandament şi stat major, în teren, cu mijloace de transmisiuni, cu scop de învăţământ, sub conducerea ministrului român al Forţelor Armate, generalul de armată Leonitin Sălăjan (inclusă în planul de activităţi al Comandamentului Forțelor Armate Unite).
Concepută de Marele Stat Major şi pusă de acord cu organele de conducere ale Tratatului de la Varşovia, aplicaţia a avut ca temă Organizarea şi planificarea operaţiei ofensive de către front (armata de arme întrunite şi corp de armată), concomitent cu executarea contraloviturilor de armată şi de front şi ducerea acţiunilor de luptă fără şi cu întrebuinţarea armelor de nimicire în masă.
Forţele participante au fost reprezentate de Comandamentul Frontului 3 „Vest”, care a avut în compunere comandamentele armatelor 12 şi 18, Corpului 9 armată, Corpului aerian (denumiri convenționale) şi alte unităţi şi mari unităţi prevăzute a lua fiinţă la mobilizare.
Direcţia aplicaţiei a lucrat, concomitent, în rolul Comandamentului suprem (aliat) şi al Grupului de armate „Tisa” (inamic).
Concepţia aplicaţiei a fost următoarea:
Ca rezultat al insucceselor pe plan politic şi economic, statele imperialiste au intensificat cursa înarmărilor şi au trecut la agresiune pe teatrele de acţiuni militare europene, fără întrebuinţarea armelor de nimicire în masă. În urma operaţiilor desfăşurate, trupele N.A.T.O. au încălcat neutralitatea Austriei şi Iugoslaviei şi au pătruns în partea centrală şi de sud-est a Europei, inclusiv pe teritoriul României (în Transilvania și Oltenia). În urma unor lupte grele, s-a reuşit să se micşoreze ritmul de înaintare al inamicului, iar pe unele direcţii să se treacă la acţiuni ofensive cu caracter local.
La 21 mai, „Frontul 3 Vest” român a primit din partea Comandamentului suprem Directiva operativă care i-a precizat misiunea de a respinge grupările inamicului pătrunse în Transilvania şi Oltenia, de a trece apoi (26 mai) la contraofensivă hotărâtoare pentru a nimici, în cooperare cu trupele fronturilor „2 Vest” şi „1 Sud” aliate, rezervele operative din adâncimea dispozitivului inamic şi a ieşi, la 4 iunie, cu forţele principale pe teritoriul Ungariei, la vest de Dunăre, la nord şi sud de lacul Balaton, creând condiţii pentru desfăşurarea unei noi operaţii pe direcţia nord-italiană.
În cadrul acestei concepţii generale, trupele „Frontului 3 Vest” au respins forţele inamicului dincolo de frontiera naţională, după ce au beneficiat, în podișul transilvan (24 mai), de efectele „loviturilor nucleare proprii” (după loviturile nucleare ale inamicului). În continuare, au făcut un salt operativ şi au organizat, fără pauză operativă, o nouă operaţie ofensivă de front pentru a înfrânge nou constituitele Grupuri de armată „Central” şi „Alpi” ale N.A.T.O., care luptau pe aliniamentul general Munţii Pădurea Boemiei, Gorizia, Triest şi în partea de nord-est a peninsulei Istria. La cererea Comandamentului suprem, Frontul a dezvoltat ofensiva spre nordul şi centrul Italiei, inclusiv spre Roma şi Pescara.
În acest timp, la flancul drept, „Frontul 2 Vest” a dezvoltat ofensiva spre Leipzig, iar la cel stâng „Frontul 1 Sud” a ieşit cu forţele principale pe litoralul de nord-est al Mării Adriatice, urmând a duce lupte pentru nimicirea inamicului care rezista în Munţii Bosniei şi în raionul Split.
La sfârşitul aplicaţiei, care a avut un caracter de învăţământ, generalii sovietici (care participaseră ca observatori) au întocmit un raport în care au apreciat că aplicaţia a fost utilă, planificarea corespunzând concepţiei vremii şi particularităţilor ducerii acţiunilor de luptă pe Teatrul de operaţii Sud-Vest. Exigenţi, ei au relevat şi numeroase probleme, care nu au fuseseră suficient elucidate, în special în ceea ce priveşte folosirea în luptă a armelor nucleare, protecţia trupelor împotriva acestora, folosirea în luptă a unor categorii de trupe, de care România nu dispunea de fapt.
În ce mă privește, consider că aplicaţia a depăşit cu mult posibilităţile reale de acţiune ale comandamentelor, marilor unităţi şi unităţi române, inamicul fiind „înfrânt” cu prea mare uşurinţă, într-o fâşie de apărare şi de ofensivă a cărei lărgime a oscilat între 450 şi 250 km, adâncimea fiind şi mai impresionantă, de la Craiova şi Braşov, la Budapesta, Viena şi dincolo de Roma.
Acesta a fost scenariul! Ce se întâmpla în realitate este altă discuție! Hârtia/lada cu nisip suportă orice!

Pe larg: România. 36 de ani în Tratatul dela Varșovia, Editura Niculescu, București, 2014.

1941. Ion Antonescu despre cauzele pierderilor de la Odessa.


Importantă pentru evoluţia viitoare a operaţiilor militare la flancul sudic al frontului germano-sovietic, victoria românească de la Odessa a fost şi extrem de costisitoare, cei 18 000 de militari români căzuţi în luptă fiind o dovadă clară a acestui lucru, determinat atât de îndârjirea cu care a luptat inamicul, cât şi propriile greşeli în conducerea trupelor, în executarea misiunilor de luptă şi, în special, în dotarea unităţilor cu armament şi tehnică de luptă.
Nemulțumit de ritmul lent în care înaintau trupele, Ion Antonescu s-a adresat astfel Corpului 5 armată (28 august): ,,Peste tot în fața dvs. Inamicul se găsește cu spatele la Mare și la 3 – 4 km de țărm. În astfel de condiții, cele mai bune trupe nu se pot menține. Trebuie un ultim efort. Onoarea și gloria Corpului 5 armată cere să se facă un ultim efort și să se termine odată cu această ultimă operație care a durat prea mult”.
A doua zi, s-a arătat din nou ,,foarte nemulțumit că operațiunile stagnează din cauza lipsei spiritului ofensiv al soldatului infanteriei” și a criticat modul în care se desfășurau operațiile militare pe frontul de la Odessa: ,,Totuși, o armată de trei – patru ori mai numeroasă stă pe loc. Vă atrag la toți atenția în această privință, într-un ceas solemn al istoriei noastre. Se constată o ezitare. Ea vine de sus, nu de jos. Este datorată, desigur, unei școli greșite și unei lipse de pregătire a soldatului. Comandanți și comandamente formate timp de 20 de ani, de la licee militare până la cursul de comandament, numai în spirit defensiv, cu planuri de manevre scrise după calapoade stereotipe pe câte trei-patru coale, în loc să ne pregătim pentru războiul pe care-l indică și orbilor puterea motorului și viteza pe care o imprimă el picioarelor soldatului. Se mai datorește, desigur, și crimei făcute de oamenii politici care timp de 3 – 2 de ani au lăsat, sub pretextul economiilor bugetare, armata total neinstruită. În schimb însă cheltuiau pe agenții lor electorali pentru alegeri, pentru îmbogățirea partizanilor fără măsură. A fost o crimă. Am plătit-o cu granițele și o plătim astăzi înzecit cu sânge”.
La 22 septembrie 1941, în conferința cu subsecretarii de stat și secretarii generali de la Ministerul de Război, mareșalul s-a referit la insuficiența efectivelor din dispozitivul de luptă, în timp ce în țară structurile militare erau supraîncadrate iar efectivele folosite necorespunzător, la diferitele pretexte invocate de ofițeri și subofițeri spre a nu fi trimiși pe front, la lipsa de organizare în ceea ce privește evidența centralizată a pierderilor în armament și materiale înregistrate în luptă, la abuzurile constatate în spatele frontului, mai ales etc. Ion Antonescu acuza și lipsa de solidaritate pe câmpul de luptă din partea comandamentelor și statelor majore, lipsa instruirii practice și a pregătirii fizice a militarilor.
Referindu-se la toate acestea şi la altele pe care le ştia foarte bine, mareşalul Ion Antonescu considera că ele s-au datorat modului superficial în care a fost făcută pregătirea armatei în perioada interbelică, ,,greşelilor comise timp de 20 de ani, care nu puteau fi decât dezastruoase”. ,,Comandamente nepregătite – continua mareşalul – au dus la nepregătirea ofiţerilor”, iar ,,nepregătirea acestora a provocat pe cea a soldaţilor şi subofiţerilor. Totul se înlănţuie într-un organism. Totul porneşte de la cap. Conducerea politică a statului şi în consecinţă cea militară nu putea duce decât la ceea ce a dus: la dezastru”.
În încercarea de a schimba câte ceva a dispus luarea comenzii și ridicarea drepturilor la pensie pentru toți comandanții ,,ale căror trupe nu sunt duse la atac cu vigoarea cuvenită”. Pe unii i-a și destituit, inclusiv pe generalul Nicolae Ciupercă, comandantul Armatei 4.
Cunoscând foarte bine greşelile săvârşite în bătălia de la Odessa, mareşalul Ion Antonescu a înţeles că aşa nu se mai putea continua, şi a decis: ,,Trebuie luat de la capăt şi lucrat serios”.
În concepţia sa, aceasta însemna:
,,1. În Marele Stat Major trebuie un suflu nou de energie, de conştiinţă, de muncă pe brânci, de acţiune coordonată, încadrată, condusă.
2. Trebuie păstraţi în capul marilor unităţi – corp de armată şi divizie – şi unităţilor, numai comandanţi care trebuie să aibă nu numai cap dar şi suflet şi energie şi spirit de muncă şi de conştiinţă, care să servească nu numai de exemplu, dar şi să antreneze, mai ales să antreneze pe toţi la o muncă raţională, organizată, pregătită, animată.
3. Trebuie ca pregătirea şi antrenamentul subofiţerilor şi a ofiţerilor să fie astfel făcută încât ei să-şi dezvolte elanul, vigoarea şi priceperea şi conştiinţa pe care o au la începutul carierei lor şi pe care o pierd din cauza lipsei de metodă, răului exemplu, nedreptăţilor, nerecompensării celor merituoşi, nepedepsirea celor vinovaţi etc., etc. de care se lovesc în unităţi de la primii paşi făcuţi în cariera lor.
4. În sfârşit trebuie o instruire serioasă şi o încadrare completă a soldaţilor. Fără încadrare şi fără înstrucţie serioasă armamentul nu poate fi folosit oricât suflet s-ar pune pe câmpul de luptă – şi s-a pus pentru înlăturarea dezastrului pe care l-a provocat fapta greşelilor făcute din timp de pace.
5. Şi mai presus de toate trebuie continuitate în organizare, comandă, instrucţie, acţiune etc., etc.”.
După ce arăta că toţi comandanţii trebuie să ia la cunoştinţă de concluziile analizei bătăliei de la Odessa, Ion Antonescu ordona să se facă ,,un plan de acţiune serioasă pentru remedierea relelor, înlăturarea cauzelor şi reînceperea unei vieţi sănătoase, de muncă şi de cinste ostăşească şi virilă în armată”.
Chiar dacă mareşalul Ion Antonescu s-a derobat de responsabilitatea greşelilor apărute în conducerea bătăliei (la care a participat direct şi indirect), în principiu şi în fapt, avea dreptate, date fiind marile pierderi umane înregistrate într-o bătălie în care conducerea şi execuţia au fost exercitate, în exclusivitate de români, în care aliatului german nu i se puteau imputa presiuni şi ingerinţe care să influenţeze negativ desfăşurarea luptei, aşa cum s-a întâmplat mai târziu.
Avea dreptate pentru că analiza bătăliei relevă mari greşeli la nivelul conducerii generale şi a concepţiei de acţiune, angajarea într-o bătălie de uzură, cu numeroase atacuri frontale, timide, desfăşurate, de regulă, cu forţe de valoare regiment – batalion şi nu prin manevre ample, îndrăzneţe sau cu atacuri în forţă, care să valorifice potenţialul brigăzilor de cavalerie şi pe cel al Diviziei blindate. Dimpotrivă. Divizia blindată a fost întrebuinţată fracţionat, pe companii şi chiar pe plutoane, blindatele devenind, astfel, ineficiente.
Faptul este surprinzător, în contextul în care pe frontul Odessei s-au aflat, în majoritatea timpului, comandanţi cu pretenţii (unii dintre ei confirmându-şi valoarea în perioada următoare), precum mareşalul Ion Antonescu, generalii Alexandru Ioaniţiu, Ilie Şteflea, Nicolae Dăscălescu, Nicolae Şova şi mulţi alţi foşti profesori la Şcoala Superioară de Război sau teoreticieni militari.

25 octombrie 1944. Eliberarea întregului Ardeal!

Eliberarea orașului Carei, la 25 octombrie 1944, a însemnat nu numai respingerea trupelor germane și ungare dincolo de granița firească din vestul României, dar și eliberarea întregului Ardeal, anulându-se astfel, consecințele dictatului de la Viena din 30 august 1940 prin care Ungaria ocupase o bună parte din teritoriul României.
Momentul a produs mare bucurie în întreaga țară, peste ani (la 1 octombrie 1959, prin Decretul nr. 381) ziua de 25 octombrie devenind Ziua Armatei române.
Peste mulți alți ani au fost unii care au sondat/dorit schimbarea acestei zile cu o alta mai însorită, ca și când în toamna anului 1944 ostașii români ar fi luptat și sacrificat sub briza mării și razele blânde ale soarelui. Chiar dacă nu au reușit (deocamdată), ceva tot s-a schimbat în abordările oficiale, referirile la semnificația Zilei de 25 octombrie 1944 fiind eliminate aproape în totalitate (să vedem ce va fi anul acesta).
Alții au spus/și mai spun (este dreptul dânșilor) că generalul Gheorghe Avramescu a ales deliberat ziua de 25 octombrie pentru eliberarea Careiului spre a-i oferi un cadou regelui Mihai I cu ocazia zilei sale de naștere. Ca și când comandantul Armatei 4 ar fi fost acela, în acel context istoric, ar fi putut decide oprirea sau declanșarea operațiilor militare sau impune impunea ritmul acestora și nu mareșalul R.I. Malinovski sau generalul F.F. Jmacenko cărora le era subordonat.
Chiar dacă unora sau altora nu le mai place ce au consemnat acum 73 de ani comandanții de mari unități în documentele vremii, semnificația victoriei românești de atunci rămâne valabilă și acum.
Generalul Mihai Racoviță, ministrul de Război:
,,După patru ani de cumplită suferință și împilare maghiară Ardealul a fost eliberat de sub hoardele cotropitoare. Stindardul libertății și drepturilor noastre nepieritoare îmbracă azi în sărbătoare orașele și satele pângărite de urgia uzurpatorilor… Plaiurile și codrii Maramureșului, Țării Oașului și Crișanei vuiesc iarăși de voioșia libertății câștigate. Românii de pretutindeni, cu mic cu mare, tresaltă la sunetul trâmbițelor biruitoare. Ardealul sfânt, leagăn scump al românilor, furat printr-un odios dictat, oferit cu generozitate de dictatorii Europei magnaților unguri, pentru întregirea latifundiilor lor, a revenit azi, prin luptă dreaptă și jertfă vrednică la patria din care a fost rupt” (ordinul general nr. 77 din 26 octombrie 1944).

Generalul Gheorghe Avramescu, comandantul Armatei 4:
,,La chemarea Țării pentru dezrobirea Ardealului răpit prin dictatul de la Viena ați răspuns cu însuflețire și credință în izbânda dreptății poporului român. Tineri și bătrâni ați pornit spre hotarele sfinte ale patriei și cu piepturile voastre ați făcut zăgaz neînfricat dușmanului care voia să ajungă la Carpați. Apoi, alături de marea armată sovietică, ați trecut la atac și după lupte grele de zi și noapte, fără răgaz, ați înfrânt dârza apărare a Mureșului! Zdrobit de focul năprasnic al artileriei și de necontenitele asalturi, inamicul a fost izgonit din Ardealul scump. Prin ploi, prin noroaie și drumuri desfundate, zi și noapte, ați luptat cu un dușman dârz și hotărât și l-ați învins. Azi, când avangărzile trec pe pământ străin, pentru desăvârșirea înfrângerii definitive a dușmanului, gândul meu se îndreaptă către voi cu dragoste și admirație pentru faptele voastre de arme. Peste veacuri veți fi slăviți, voi, ofițeri și ostași care ați eliberat Ardealul. Pe cei care au căzut la datorie îi vor preamări urmașii și numele lor va fi înscris în cartea de aur a poporului nostru. Luând pildă de la cei care au pus patria mai presus decât viața continuăm lupta!” (ordinul de zi nr. 292 bis din 29 octombrie 1944).

Generalul Emanoil Leoveanu, comandantul Corpului 6 armată: ,,Tăvălugul de foc dezlănțuit de voi, bravi ostași ai acestui corp de armată, a pus pe fugă , spre granițe trufia inamicului. Iureșul vostru nimicitor nu cunoaște stavilă, iar brațul vostru, brat al dreptății milenare, lovește fără cruțare pe cotropitori. Pământul Ardealului, frământat de suferința atâtor martiri, udat cu sângele atâtor eroi, este dezrobit prin brațul vostru eliberator, iar locurile dragi, sfințite cu jertfa lui Horia, Cloșca și Crișan, sunt chemate să-și reia viața lor românească, curmată temporar de dușman… Istoria va înregistra cu admirație capacitatea voastră de rezistență, dârza și neînduplecata noastră hotărâre de luptă. Ploile, terenul desfundat, căile de comunicație foarte reduse și rele, podurile distruse, șoselele minate, nu au fost bariere ale înaintării voastre, ci îndemnuri pentru a grăbi reînvierea românească în Ardeal” (ordinul de zi nr. 109 din 25 octombrie 1944).

Generalul Costin Ionașcu, comandantul Diviziei 9 infanterie: ,,Înainte de a vă spune cuvântul meu de profundă mulțumire, recunoștință pentru mărețele voastre fapte de arme să ne reculegem gândurile și cu sufletele strânse de durere, dar pline de mândrie, să îngenunchem la mormintele camarazilor noștri căzuți în lupta grea și sfântă, presărând cu trupurile lor plaiurile și munții Ardealului, stropind pământul cu nobilul lor sânge. Un gând de recunoștință și pentru cei dea acasă, care sunt văduviți de cei căzuți. Căzuți în lupta sfântă pentru dezrobirea și ființa neamului, voi ați trecut în legendă… Țara întreagă laudă faptele voastre. Vă mulțumesc, bravii mei ostași, pentru jertfele voastre mărețe, pe care le-am urmărit stand în rândurile voastre” (ordinul de zi nr. 13 din 25 octombrie 1944).