1940, 1944. Drama românilor basarabeni și bucovineni refugiați.

Ocuparea Basarabiei, a nordului Bucovinei și ținutului Herța, între 28 iunie și 4 iulie 1940 (50 500 kmp cu o populație de 3 700 000 de locuitori), a avut consecințe grave pentru toți românii, în primul rând pentru cei 3 500 000 de basarabeni și bucovineni, rămași între Prut și Nistru, cărora, la 8 martie 1941, li s-a impus cetățenia sovietică și regimul social-politic existent pe teritoriul U.R.S.S., cu toate consecințele sale.
220 501 dintre ei au reușit să se refugieze (cum și cu ce au putut) la vest de Prut, fiind cazați în diferite zone ale țării.
Majoritatea familiilor fără venituri au primit, prin structuri speciale constituite, ajutoare lunare între 1 000 și 12 000 lei, fără ca prin aceasta să li se asigure toate nevoile. În perioada următoare (până în iunie 1941), au mai venit în România, în mod clandestin sau cu acordul sovieticilor, alte câteva mii.
Numeroase au fost și situațiile în care militarii sovietici au împușcat pe cei care încercau să plece din teritoriile ocupate, la Fântâna Albă având loc (1 aprilie 1941) un adevărat măcel.
Dramei românilor basarabeni și bucovineni li s-au adăugat pierderea unei importante părți din avuția publică și particulară, precum și pagubele produse în toate domeniile de activitate etc.
Exprimând revolta și indignarea tuturor românilor, Nicolae Iorga releva următoarele în articolul Păcat de munca noastră, publicat în ,,Neamul Românesc”, la 15 iulie 1940: ,,Printr-o nedreptate fără pereche, i s-a luat țării noastre toată Moldova de peste Prut, unele sate bucovinene curat românești și s-a știrbit și un colț din județul Dorohoi. La această sărăcie a noastră, cu atâta greutate întregită, s-a lăcomit Rusia cea nesfârșit de mare, întinsă până în adâncurile Asiei. Încă odată lăcomia celui dăruit cu de toate s-a aruncat la puținul avut al celui care a primit un colț de pământ pe care l-a apărat în trecut cu unghiile și cu dinții. E păcat de atâta lume românească din nou căzută pradă străinului dușman. Și e păcat și de munca noastră. Căci aproape un sfert de veac ne-am trudit să dregem ce stricaseră alții, să ridicăm felul de viață al tuturora și să facem ca ai noștri, atâta timp disprețuiți și apăsați, să ajungă iar la o stare vrednică de oameni. Dar orice dreptate învie și orice muncă cere răsplata. Și noi ne așteptăm iarăși ceasul, curând sau mai târziu”.
În primăvara anului 1944, după ce trupele sovietice au ajuns din nou la Nistru și au pătruns în nord-estul României, a urmat un nou calvar pentru basarabeni și bucovineni, mulți dintre ei părăsindu-și iarăși pământul natal: 82 580 din Basarabia, incluși în planurile de evacuare (12 148 din județul Bălți, 7 850 din Cahul, 5 320 din Cetatea Albă, 4 084 din Chilia, 22 136 din Lăpușna și municipiul Chișinău, 5 136 din Orhei, 10 300 din Ismail, 5 360 din Soroca, 10 246 din Tighina) și 32 958 din Bucovina (1 400 din județul Câmpulung Moldovenesc, 4 817 din Cernăuți, 8 740 din Rădăuți, 1 681 din Storojineț, 2 958 din Suceava și 12 500 din Hotin), acestora adăugându-li-se numeroși alții care s-au retras pe propria răspundere. Majoritatea au fost plasați în zona rurară, de câmpie, a României în județele Vâlcea, Dolj, Gorj, Mehedinți, Arad, dar în Făgăraș.
Ca și în 1940, autoritățile le-au acordat sprijinul necesar. Adresându-se prefecților și conducătorilor altor structuri ale administrației românești, ministrul Afacerilor Interne le cerea să primească populația evacuată ,,cu o largă bunăvoință și înțelegere, să nu mărească mâhnirea acestor oameni, care, după ce și-au părăsit avutul, au luat calea refugiului, să nu le mărească mâhnirea printr-o primire rece, lipsită de frățească iubire, să nu uite – oltenii și muntenii – că în 1917 s-au refugiat, tot din cauza războiului, în Moldova și că populația acestui colț de țară a primit, găzduit și hrănit – cu o largă bunăvoință, toată populația refugiată din Muntenia, Oltenia și Dobrogea; refugiații de atunci și urmașii lor au astăzi prilejul să dovedească recunoștința către acei care i-au găzduit acum 27 de ani”. ,,Puținul pe care-l au – continua generalul Ion Popescu – să-l împartă în două, căci orice suferință este mai ușor suportată, atunci când ea apasă pe mai mulți umeri. Populația refugiată nu vine în aceste județe ca o populație de milogi, sunt nevoiți de drept, dar vin cu dorința ca să-și pună brațele la dispoziție, iar în schimbul muncii prestate să li se asigure un trai omenesc. Vorbiți populației primitoare în cadrul acestor idei: românul are sufletul bun și înțelegător; nu se poate să nu deschidă larg ușile fraților refugiați din Transnistria, Basarabia, Bucovina și Moldova, care trăiesc astăzi grele și chinuitoare vremuri”. La rându-i, mareșalul Ion Antonescu a cerut Comisariatului general al refugiaților ca acolo unde nu existau resursele materiale și financiare necesare să intervină Armata și Consiliul de Patronaj.
Soarta Basarabiei și a părții de nord a Bucovinei avea să fie decisă, din punct de vedere juridic, inițial, prin art. 4 al Convenției de armistițiu din 12 septembrie 1944 conform căruia frontiera dintre România și U.R.S.S. a fost stabilită ,,prin acordul (în realitate dictatul sovietic – n.a.) sovieto-român, din 28 iunie 1940”, apoi prin Tratatul de Pace de la Paris din 10 februarie 1947 al cărui art. 1 mai făcea referire și la Acordul sovieto-cehoslovac din 29 iunie 1945.
Art. 5 al Convenției de armistițiu obliga guvernul român să ,,predea imediat” prizonierii de război sovietici și aliați, precum și pe toți cetățenii ,,internați” sau ,,aduși cu sila în România”, strămutați sau refugiați, asigurându-le hrana, îmbrăcămintea, asistența sanitară, mijloacele de transport necesare etc.
Fără a mai ține seama de opțiunea acestora, guvernul sovietic a făcut presiuni, prin intermediul Comisiei Aliate de Control (partea sovietică), pentru revenirea în cadrul U.R.S.S. a basarabenilor și bucovinenilor.
Ca urmare, până la sfârșitul lunii iunie 1945, în listele de ,,repatriere” au fost înscriși 54 576 de locuitori. În final, după numeroase intervenții din partea autorităților române și memorii ale celor în cauză, au fost admise unele excepții. Cu toate acestea, până la 30 septembrie 1946 au fost ,,repatriate” 56 450 persoane (38 352 basarabeni, 8 198 bucovineni și 9 900 români de peste Nistru).

Pe larg:
Ioan Scurtu, Constantin Hlihor, Complot împotriva României, 1939-1947, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1994.
Alesandru Duțu, Armata română de la Prut la Stalingrad și înapoi la Prut (1941-1944), Editura Lexon-Prim, Chișinău, 2015 (prefață: prof. univ. hab. Anatol Petrencu).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s