♦ În dezacord cu prevederile Convenţiei de armistiţiu din 12 septembrie 1944, Comisia Aliată de Control (partea sovietică), profitând de neimplicarea părţilor americană şi engleză, a desfăşurat imediat după constituire o susţinută activitate de subminare a structurilor militare (şi nu numai) ale statului român, care a vizat, în esenţă, destructurarea forţelor militare române care nu participau nemijlocit la operaţiile militare de pe front, dar care, în concepţia Marelui Stat Major trebuiau să devină o ,,rezervă strategică” pentru sporirea capacităţii combative a trupelor operative şi să contribuie, în caz de necesitate, la asigurarea independenţei şi integrităţii teritoriale a ţării.
♦ Acţionând în afara literei şi spiritului Convenţiei de armistiţiu, Comisia Aliată de Control (partea sovietică) a impus, după multe presiuni, Protocolul militar din 26 octombrie 1944, care avea să ducă la desfiinţarea unui număr considerabil de unităţi şi mari unităţi române şi la demobilizarea personalului militar.
♦ Începute la Bucureşti, la 25 septembrie 1944, întâlnirile delegaţiilor română şi sovietică pentru stabilirea modului de soluţionare a principalelor clauze ale armistiţiului păreau iniţial să se finalizeze relativ uşor însă refuzul şefilor Marelui Stat Major român (generalii Gheorghe Mihail şi Nicolae Rădescu) de a accepta cererile/ingerinţele sovieticilor a făcut ca discuţiile să dureze până la 26 octombrie 1944.
♦ Luând atitudine împotriva încercărilor sovietice de a impune demobilizarea și desființarea marilor unități române aflate în ţară, generalul Nicolae Rădescu, noul șef al Marelui Stat Major, raporta următoarele Președinției Consiliului de Miniștri, la 5 octombrie 1944: ,,Comisia Interaliată de Controlul Armistițiului nu are autoritatea de a modifica sau dezvolta termenii armistițiului, ci numai de a supraveghea execuția riguroasă a celor înscrise în Convenție. Încercarea generalului Vinogradov de a introduce noi obligații în armistițiu într-un protocol încheiat între Comosia de Control și Marele Stat Major român nu este legitimă nici prin termenii armistițiului, nici prin competența Comisiei de Control”.
♦ În contextul în care, Comisia Aliată de Control acuza deja (în mod eronat) România că nu respectă obligațiile asumate prin Convenția de armistițiu, situația devenise critică şi periculoasă pentru ţară, în seara zilei de 25 octombrie 1944 (orele 21.00) a avut loc o nouă întrevedere, care a fost și ultima, referitoare la definitivarea protocolului.
♦ Renunțând la cele mai elementare formule diplomatice, partea sovietică a împuternicit pe generalul Vasiliev – al treilea în ordine ierarhică în cadrul părții sovietice a Comisiei Aliate de Control – să conducă delegația în timp ce partea română era reprezentată de generalul Constantin Sănătescu, președintele Consiliului de Miniștri, și de generalul Nicolae Rădescu, șeful Marelui Stat Major.
♦ Şedința a fost deschisă de Vasiliev: ,,Am primit însărcinarea, din ordinul mareșalului Malinovski și ca împuternicit al generalului Vinogradov, să vă înmânez protocolul semnat de generalul Vinogradov, pentru a fi transmis generalului Rădescu, șeful Marelui Stat Major. Toate condițiile din protocol sunt definitive, nu mai pot fi discutate. Mâine, 26 octombrie 1944, ora 12, Comisia Aliată de Control, așteaptă pe generalul Rădescu cu Protocolul, în patru exemplare (două în limba rusă și două în limba română) pentru a fi semnat. Sunt însărcinat să fac cunoscut că protocolul este definitiv și nesemnarea lui poate duce la unele rezultate serioase, chiar până chiar la demobilizarea și desființarea – prin forța armatei sovietice – a tuturor marilor unități române, care nu participă la operațiuni, potrivit prevederilor Convenției de armistițiu”.
♦ Fără a se lăsa intimidat, generalul Nicolae Rădescu și-a exprimat regretul că deși a sporit numărul marilor unități operative și le-a scăzut la limita minimă pe cele din interior, nu a reușit să se bucure de încrederea Comisiei Aliate de Control. În încheirea expunerii sale a conchis: ,,Totuși, ca să nu se creadă că Marele Stat Major nu interpretează în mod just condițiile prescrise de Convenția de armistițiu, vom cere avizul Competent al Comisiei Române pentru Aplicarea Armistițiului. Dacă Comisia română va găsi că Marele Stat Major interpretează greșit aceste condiții vom semna protocolul. În caz contrar însă nu vom semna”.
♦ Situația concretă a țării, în care amenințările directe ce fuseseră făcute puteau fi oricând aplicate în practică, l-a obligat însă pe generalul Nicolae Rădescu să semneze protocolul, nu înainte însă de a-i anexa o Notă adițională în care consemna: ,,Protocolul îl semnez ca fiindu-ne impus de Comisia Aliată (sovietică) de Control și în scopul de a evita consecințe dăunătoare operațiilor comune contra Germaniei și Ungariei”. Referindu-se la aceleași condiții în care a fost semnat documentul, generalul Constantin Sănătescu releva: ,,Generalul Nicolae Rădescu a semnat un protocol militar, protocol care ne-a fost impus contrar clauzelor de armistițiu. Opunerea mea în calitate de președinte al Consiliului de Miniștri, cât și a generalului Rădescu, ca șef al Marelui Stat Major, n-au avut nici un rezultat favorabil pentru noi”.
♦ După ce menționa unitățile și marile unități române care participau la operațiile militare de pe front, Protocolul militar româno-sovietic din 26 octombrie 1944 prevedea desființarea comandamentelor Armatei 3, ale corpurilor 1 și 3 armată, al Corpului de cavalerie și al trupelor motomecanizate, precum și a 10 divizii de infanterie și de munte, o divizie motomecanizată și trei divizii de cavalerie. Concomitent trebuiau demobilizate la ,,efective de pace” comandamentele Corpului 5 armată și al trupelor de munte, precum și trei divizii de infanterie sau de munte.
♦ În dorinţa de a nu crea motive pentru eventuale acuzaţii referitoare la neexecutarea Convenţiei de armistiţiu, factorii români de decizie au asigurat execuţia hotărârilor Comisiei Aliate de Control. În acest sens au fost desfiinţate, până la 1 decembrie 1944, comandamentele Armatei 3, corpurilor 1 şi 3 armată de cavalerie şi motomecanizat, diviziile 1, 4, 5, 7, 8, 13, 14, 15, şi 20 infanterie (cu regimentele 5, 7, 8, 9, 12, 13, 14, 16, 17, 20, 21, 22, 25, 29, 32, 37, 39, 82, 83, 85, 89, 91, 93, 115, infanterie, 1, 2, 5, 6, 7, 8 şi 10 vânători, 1, 2, 4, 7, 8, 10, 12, 17, 19, 23, 25, 28, 29, 38, 40, 41, şi 64 artilerie), 1 blindată (cu regimentele 3 şi 4 vânători moto, 1 artilerie moto, 1 care de luptă şi grupul de specialităţi moto), 5 şi 6 cavalerie (cu regimentele 6, 7, 8, 9, 10, 11, şi 12 roşiori, 5 şi 6 călăraşi, 2 şi 4 artilerie călăreaţă), 103 munte etc.; în interior au rămas, cu efective de pace, doar comandamentul Corpului 5 armată (cu Regimentul 6 călăraşi, Regimentul 5 artilerie grea şi partea sedentară a Regimentului 1 pionieri), Divizia 1 gardă (până în aprilie 1945 când a plecat şi ea pe front), diviziile 1 şi 4 munte, Regimentul 2 care de luptă (până ;n februarie 1945 când a fost deplasat pe front) şi Regimentul gardă călare. Restul armatei din interior era reprezentat de părţile sedentare ale unităţilor aflate pe front, de comandamente, formaţiuni speciale de asigurare a ordinii pe teritoriu, pazei depozitelor şi stabilimentelor militare, servicii etc.
♦ În perioada care a urmat, Comisia Aliată de Control (partea sovietică) a impus armatei române neangajată în operații militare noi servituți care au vizat chiar cadrul general al oștirii, structura organizatorică a unităților, sistemul de mobilizare, capacitățile de producție militară.
♦ În fața acestor abuzuri, Marele Stat Major a apărat cu demnitate prestigiul armatei, generalul Nicolae Rădescu arătând, într-un document înaintat Președinției Consiliului de Miniștri, la 28 noiembrie 1944, că toate acestea reprezentau ,,atingeri aduse direct atât suveranității, cât și independenței naționale”.
Pe larg: Alesandru Duţu, Armata română în vremuri de cumpănă, 1945-1965, INST, Bucureşti, 2016.
Alesandru Dutu 