Marele Stat Major român, 1941-1945. Câteva repere!

Șefi: generalii Alexandru Ioanițiu (6 sept. 1940 – 17 sept. 1941), Iosif Iacobici (22 sept. 1941 – 17 ian. 1942), Ilie Șteflea (20 ian. 1942 – 23 aug. 1944), Gheorghe Mihail (23 aug. – 12 oct. 1944), Nicolae Rădescu (15 oct. – 6 dec. 1944), Constantin Sănătescu (11 dec. 1944 – 20 iun. 1945).

Organizare: secțiile organizare-mobilizare, informații, dotare-servicii, instrucție, cadre, transporturi, legături externe, regulamente, etape și servicii, MONT, prizonieri, propagandă, adjutanțură; servicii: intendență, istoric, statistic etc. • În subordinea sa se mai aflau: Direcția Superioară a Învățământului Militar, Comandamentul Transmisiunilor, Școala Superioară de Război, Institutul Geografic Militar, Muzeul Militar, Revista „România Militară”, Batalionul Depozit și alte organe necesare pentru îndeplinirea atribuțiunilor.

Organ de pregătire de război a forțelor armate și a teritoriului, M.St.M. trebuia, conform Decretului-Lege nr. 2892 din 28 oct. 1943, să propună ministrului de Război „toate măsurile în legătură cu apărarea națională și pregătirea de război în vederea hotărârilor Consiliului Superior al Apărării Naționale, să urmărească executarea hotărârilor luate, să facă propuneri pentru înzestrarea forțelor armate cu armament, muniții etc., stabilind necesarul și caracteristicile principale ale materialului de război etc., să asigure recrutarea, organizarea și mobilizarea forțelor armate, încadrarea numerică a acestora, pregătirea mobilizării teritoriului și a populației în legătură cu Subsecretariatele de stat ale Ministerului de Război, cu Ministerul Înzestrării Armatei și al Producției de Război și cu toate ministerele și instituțiile interesate, pregătirea apărării terestre și aeriene a teritoriului, a litoralului și căilor de comunicație maritime și fluviale, precum și pregătirea transporturilor militare, a instrucției în armată, să colaboreze la întocmirea de proiecte de legi militare, să organizeze și să conducă acțiunea informativă asupra forțelor și pregătirii militare a diferitelor armate, precum și acțiunea contrainformativă și de contraspionaj, să pregătească și să întocmească planurile de război și studiul teatrelor de acțiuni probabile, să facă studii și propuneri relative la planurile de fortificații permanente și să urmărească executarea lor, să întocmească proiecte de regulamente militare cu caracter general și să coordoneze pe cele ale armelor, să soluționeze problemele în legătură cu funcționarea transmisiunilor, să organizeze și să conducă acțiunea de propagandă în folosul armatei, să conducă și să coordoneze învățământul în toate instituțiile de învățământ militar și în Școala Superioară de Război etc”.

În anumite perioade ale războiului a constituit un eșalon operativ denumit Marele Cartier General (iun. – oct. 1941, aug. 1942 – ian. 1943).

M.St.M. a avut un rol important în conducerea armatei și în soluționarea multiplelor probleme legate de război (inclusiv în ceea ce privește relațiile cu armatele aliate și cu diplomația militară), șefii săi fiind acuzați uneori de Mihai Antonescu, vice-președintele Consiliului de Miniștri, că își depășeau atribuțiile.

În unele situații aceștia au intrat în conflict cu mareșalul Ion Antonescu, cel mai elocvent caz fiind demiterea generalului Iosif Iacobici, în ian. 1942, care se opusese participării României la campania din anul 1942 cu mai mult de opt divizii.

În timpul Campaniei din Est, activitatea M.St.M. a fost influențată negativ de faptul că șefii săi nu au fost informați la timp de către Ion Antonescu și de către eșaloanele superioare germane despre acțiunile politico-diplomatice și chiar militare (de mare amploare) care urmau să fie desfășurate pe teatrele de acțiuni militare.

Semnificativă în acest sens este afirmația generalului Iosif Iacobici din 18 febr. 1942: „Șeful Marelui Stat Major a fost lăsat complet la o parte și neorientat în ceea ce privește schimburile de vederi ce le-a avut domnul comandant de căpetenie relative la participarea armatei la operațiile proiectate pentru primăvara 1942. Făcând abstracție de scrisoarea Führerului din 29 dec. 1941, care mi-a fost dată pentru a fi citită în original, nu știam nimic, absolut nimic, am fost surprins de schimbarea repetată a situației noastre militar-politice, uneori pe cale cu totul anormală a unor rezoluțiuni puse pe hârtii de importanță redusă”.

Declarații asemănătoare a făcut și generalul Ilie Șteflea, care afirma la 15 mart. 1945: „Eu n-am avut dreptul să dau pe front ordine nici măcar unei divizii române… Deci rolul meu ca șef al Marelui Stat Major a fost inexistent pe front, iar în interior redus la mutări și dispense”. • Acestea, ca și alte neînțelegeri l-au determinat să-și înainteze de două ori demisia (aug. 1942 și mart. 1944). Cu toate acestea, M.St.M. a avut un rol esențial în pregătirea pentru război, reorganizarea și întărirea armatei ca urmare a succesivelor și marilor pierderi înregistrate pe front (Odessa – 1941, Stalingrad – 1942, Crimeea – 1944).

După trecerea României de partea Națiunilor Unite (23 aug. 1944), M.St.M., condus de generalul Gheorghe Mihail, a conceput și condus operaţiile militare împotriva trupelor germane dislocate pe teritoriul aflat sub jurisdicția guvernului român, până la 7 sept. 1944, în mod independent, pentru prima dată de la începutul războiului.

Din sept. 1944 atribuțiile sale au fost diminuate drastic prin subordonarea armatei române operative Frontului 2 ucrainean. A rămas doar cu atribuții de organizare, instruire, dotare, completare a pierderilor, statistică, îndeplinire a deciziilor Comisiei Aliate de Control (partea sovietică).

Chiar și în această situație șefii M.St.M. (generalii Gheorghe Mihail, Nicolae Rădescu şi Constantin Sănătescu) au manifestat demnitate, protestând pe lângă autoritățile militare și civile sovietice pentru curmarea abuzurilor și menținerea individualității armatei române.

Pe larg: Alesandru Duţu, Florica Dobre, Leonida Loghin, Armata română în al Doilea Război Mondial, 1941 – 1945. Dicţionar, Editura Encicopedică, Bucureşti, 2017.

Marele Cartier General român în război, 1941-1944 (câteva repere)!

Parte componentă a Marelui Stat Major (eșalonul 1), a funcționat ca structură de comandament distinctă în perioadele iun. – oct. 1941 și aug. 1942 – ian. 1943.

Organizare: Cabinetul șefului M.C.G., Secția 1 organizare, Secția 2 informații, Secția 3 operații, Secția 4 servicii, Secția transporturi, Secția adjutantură, Secția legături cu armatele aliate, Serviciul cifrului, Trenul M.C.G. În organica sa mai erau incluse structuri similare din Statul Major al Aerului și Statul Major al Marinei.

Efective: 270 oameni.

În campania anului 1941, M.C.G. a condus, în conformitate cu concepţia germană, operațiile militare desfășurate de Armata 4 română în partea sudică a Basarabiei și în operația Odessa.

A funcționat succesiv la Roman, Iași, Chișinău și Tighina, fiind condus de generalii Alexandru Ioanițiu și Iosif Iacobici.

În nov. 1941, după deplasarea eșalonului înaintat la București, Ion Antonescu a hotărât să rămână la Tighina o permanență (un șef – colonelul Nicolae Cojocaru –, câte un ofițer de la secțiile 1–4 și doi ofițeri de stat major de la Secția 6) cu misiunea de a asigura legătura cu marile unități de la E de Nistru și cu guvernămintele Transnistriei și Basarabiei, îmbarcările și marșurile diviziilor 13, 15 infanterie, Brigăzii 7 cavalerie și a elementelor neîndivizionate, a supraveghea activitățile de dotare a depozitelor armatei, de construire a podului de peste Nistru și a șoselelor din Basarabia, de deblocare a gărilor, de urgentare a trimiterii trenurilor cerute de guvernăminte pentru transportul în țară a cerealelor și vitelor, precum și de controlare a lagărelor de prizonieri din Basarabia.

La 22 nov. 1941, M.C.G. s-a contopit cu eșalonul 2 al Marelui Stat Major.

În iun. 1942, Marele Stat Major a propus și Ion Antonescu a aprobat constituirea și trimiterea în zona operativă a eșalonului 1 (sub denumirea de M.C.G.) cu misiunea de a păstra o legătură strânsă cu marile unități aflate pe front la E de Bug, de a îndruma echiparea spatelui în raport cu operațiile proiectate, de a interveni pe lângă comandamentul german în ceea ce privește întrebuințarea trupelor române și de a înlesni legăturile între acesta și Marele Stat Major.

Transportul spre front a primelor elemente a început la 10 aug. 1942, pe calea ferată spre Zaporoje. Ajuns la Rostov, la 18 aug., eșalonul 1 a luat asupra sa, în înțelegere cu Grupul de armate „B” (în condițiile în care comandamentul Armatei 3 se afla în Caucaz, iar al Armatei 4 în deplasare spre front), responsabilitatea îndrumării marilor unități române spre dispozitivele de luptă din Cotul Donului și din Stepa Kalmucă.

Deși nu a conceput și a condus operații militare în mod independent, M.C.G., condus direct pe front de generalul Ilie Șteflea, s-a ocupat îndeaproape de desfășurarea operațiilor militare, de aprovizionarea trupelor și completarea pierderilor.

A rămas la Rostov până la 15 ian. 1943, după care a revenit la București, unde s-a contopit cu Marele Stat Major.

Pe larg: Alesandru Duţu, Florica Dobre, Leonida Loghin, Armata română în al Doilea Război Mondial, 1941 – 1945. Dicţionar, Editura Encicopedică, Bucureşti, 2017.

Detaşamente de legătură româno-germane (1941-1944).

Un rol important în cadrul relaţiilor de comandament româno-germane l-au avut detaşamentele de legătură a căror constituire a început încă înainte de declanşarea războiului.

Primele au fost trimise pe lângă marile unităţi române din Moldova, la 4 mai 1941, cu misiunea de a se informa ,,la faţa locului asupra situaţiei, terenului, lucrărilor existente şi în curs de execuţie, în scopul de a fi în măsură, într-un caz real de cooperare, să-şi poată executa misiunea de legătură în cele mai bune condiţiuni între comandamentele şi trupele române şi germane”.

Până la 15 iunie 1941 au fost trimise 28 asemenea detaşamente de legătură pe lângă marile unităţi române din Moldova: • Detaşamentul nr. 1 la Armata 3 – locotenent-colonel Lottner; Detaşamentul nr. 2 – maior Macher, la Armata 4; • Detaşamentul nr. 4, la Corpul 4 armată – locotenent-colonel Dietz; • Detaşamentul nr. 5 la Corpul 5 armată – căpitan Hofman; • Detaşamentul nr. 6 la Corpul 11 armată – locotenent Schut; • Detaşamentul nr. 7 la Corpul de cavalerie – locotenent-colonel von Versen; • Detaşamentul nr. 8 la Corpul de munte – locotenent-colonel Seitz; • Detaşamentul nr. 11 la Divizia de gardă – locotenent-colonel Hageman; • Detaşamentul nr. 12 la Divizia 1 blindată – căpitan Bartschg; • Detaşamentul nr. 13 la Divizia 5 infanterie – căpitan Seitz; • Detaşamentul nr. 14 la Divizia 6 infanterie – maior Coqui; • Detaşamentul nr. 15 la Divizia 13 infanterie – căpitan Fellmer; • Detaşamentul nr. 16 la Brigada 1 munte – maior Fleischman; • Detaşamentul nr. 17 la Brigada 2 mixtă munte – căpitan Reicheneder; • Detaşamentul nr. 18 la Brigada 4 mixtă munte – căpitan Kokoll; • Detaşamentul nr. 19 la Brigada 5 cavalerie – căpitan von König; • Detaşamentul nr. 20 la Brigada 6 cavalerie – locotenent-colonel von Nagel; • Detaşamentul nr. 21 la Brigada 8 cavalerie – maior Aller; • Detaşamentul nr. 31 la Divizia 7 infanterie – sublocotenent Kümpers; • Detaşamentul nr. 32 la Divizia 8 infanterie – sublocotenent Fricker; •Detaşamentul nr. 33 la Divizia 14 infanterie – sublocotenent Wagner; Detaşamentul nr. 34 la Divizia 15 infanterie – sublocotenent Hörtel; • Detaşamentul nr. 35 la Divizia 21 infanterie – sublocotenent Rüppel; • Detaşamentul nr. 36 la Divizia 35 infanterie – sublocotenent Gebhardt; • Detaşamentul nr. 37 la Divizia 1 grăniceri – sublocotenent Niesde; • Detaşamentul nr. 38 la Brigada 1 fortificaţii – sublocotenent Mende; •Detaşamentul nr. 39 la Brigada 2 fortificaţii – sublocotenent Lachman; • Detaşamentul de rezervă, la Bucureşti – sublocotenent Sommer.

În iunie 1942, fără a înştiinţa Marele Stat Major, Misiunea Militară Germană a trimis detaşamente de legătură şi pe lângă marile unităţi din eşalonul doi – Armata 3, corpurile 1, 2, 3, 4 şi 5 armată, diviziile 5, 6, 7, 9, 11, 13, 15, infanterie, 2, 3 munte, 1, 7, 9 cavalerie şi 1 blindată (detaşamentele nr. 1, la Armata 3, comandat de colonelul Schöne; nr. 11, la Corpul 1 armată – locotenent-colonel Preissler; nr. 12, la Corpul 2 armată – locotenent-colonel Wilde; nr. 14, la Corpul 4 armată – locotenent-colonel Sickerman; nr. 15, la Corpul 5 armată – locotenent-colonel Engelhardt; nr. 106 la Divizia 5 infanterie – căpitan Schwenger; nr. 107, la Divizia 6 infanterie – maior von Hohenhaisen; nr. 108, la Divizia 7 infanterie – căpitan Utzinger; nr. 110, la Divizia 9 infanterie – căpitan Dress; nr. 112, la Divizia 11 infanterie – căpitan Endres; nr. 113, la Divizia 13 infanterie – căpitan Krauss; nr. 114, la Divizia 14 infanterie – căpitan Hassinger; nr. 115, la Divizia 15 infanterie – maiorul Krüger; nr. 127, la Divizia 2 munte – căpitan Küster; nr. 128, la Divizia 3 munte – căpitan Kerhahn; nr. 120, la Divizia 1 cavalerie – căpitan von Humbert; nr. 123, la Divizia 7 cavalerie – locotenent von Engelhardt; nr. 125, la Divizia 9 cavalerie – maior von Bandemer; nr. 130, la Divizia 1 blindată – maior Klingspor).

La 8 iulie 1942 s-a comunicat Marelui Stat Major că, în principiu, misiunea acestor detaşamente nu diferă de cea avută de detaşamentele din campania anului 1941. Acceptând faptul împlinit, Marele Stat Major a cerut comandamentelor române, la 30 iunie 1942, ca fiecare mare unitate care va primi asemenea detaşamente să destineze câte un ofiţer român, ales dintre „cei mai bine pregătiţi sub raportul culturii militare, cu tact şi bine echipaţi” şi unu – două grade inferioare, ca translatori.

Ulterior, tot din proprie iniţiativă, comandamentele germane au trimis detaşamente de legătură şi pe lângă marile unităţi din Transnistria, fapt apreciat la 14 ianuarie 1943 de colonelul Alexandru Gavrilescu, şeful Secţiei Operaţii a Marelui Stat Major, ca neavând „absolut nici o justificare de ordin operativ sau material”.

La 23 ianuarie 1943, Secţia 3 din Marele Stat Major a propus menţinerea detaşamentelor de legătură numai pe lângă marile unităţi care acţionau în Caucaz şi în Crimeea.

Concomitent, într-o proporţie mult mai mică, au fost delegate pe lângă comandamentele germane şi unele detaşamente de legătură române sau numai câţiva ofiţeri.

Pentru clarificarea problemelor legate de aprovizionarea trupelor române care acţionau la sud de Harkov, Comandamentul suprem al armatei germane a cerut, la 1 februarie 1942, prin intermediul locotenent-colonelului Braun, ajutorul ataşatului militar german la Bucureşti, ca un ofiţer român de stat major să fie ataşat la Poltava, pe lângă colonelul Weinknecht, şeful Serviciului de aprovizionare al Grupului de armate „Sud”. La 11 februarie 1942, Marele Stat Major român a delegat pe colonelul Petre Antonescu, cu personal ajutător.

În vara anului 1942, în perspectiva viitoarelor operaţii militare preconizate, pe lângă Grupul de armate „Sud” a fost afectat Detaşamentul „colonel Gârbea” cu misiunea de a asigura din punct de vedere operativ, informativ, logistic etc., legătura între Grupul de armate „Sud”, pe de o parte, şi Marele Stat Major român, eşalonul înaintat al acestuia, Armata 3 şi alte comandamente române, pe de altă parte. Legătura cu comandamentele germane din Transnistria urma să fie făcută prin statul major german de legătură cu această provincie, condus de generalul Rottkirch, cu sediul la Tiraspol.

Pentru realizarea legăturii cu Grupul de armate „Sud”, comandat de feldmareşalul Erich von Manstein, a fost trimis Detaşamentul „locotenent-colonel Mârza”. La 6 apr. 1944, generalul Zeitzler, şeful Marelui Stat Major al Armatei de Uscat germane, a apreciat că Detaşamentul de legătură „locotenent-colonel Mârza” nu mai era necesar.

În primăvara anului 1944, în contextul în care frontul ajunsese din nou pe teritoriul românesc, pe lângă Grupul de armate „Ucraina de Sud”, a fost afectat Detaşamentul „Horia” comandat de locotenent-colonelul Mihail Damian. Pe lângă Armata 8 germană, a fost trimis Detaşamentul „Cloşca”, comandat de maiorul Mihail Focşăneanu, iar pe lângă Armata 6 germană, Detaşamentul „Crişan”, comandat de maiorul Vasile Popescu.

În principiu, detaşamentele au avut doar atribuţii de ordin material, legăturile operative dintre Marele Stat Major şi Grupul de armate „Ucraina de Sud” realizându-se prin Detaşamentul de legătură „locotenent-colonel Ivănescu”, care asigura şi legătura Grupului de armate „Ucraina de Sud” cu Armata 3.

Concomitent cu Detaşamentul „Cloşca”, pe lângă generalul Wöhler, la cererea expresă a acestuia, a funcţionat şi locotenent-colonelul Heydrich Kowar, ca ofiţer de legătură personal şi traducător, care fusese desemnat de Armata 3 pe lângă Armata 8 în perioada când acestea au colaborat.

Tot în primăvara anului 1944, pentru prima dată de la începutul războiului, pe lângă Înaltul Comandament german a funcţionat Detaşamentul „general Gârbea”. La ordinul mareşalului Ion Antonescu şi al Marelui Stat Major român, generalul Titus Gârbea a intervenit deseori pe lângă cele mai înalte personalităţi militare ale Wehrmacht-ului, solicitând îndeplinirea cât mai rapidă şi completă a prevederilor protocoalelor şi a altor înţelegeri româno-germane, în special în ceea ce privea asigurarea cantităţilor de armament şi a altor materiale necesare aprovizionării şi dotării armatei.

În primăvara anului 1944, la nivelul marilor unităţi tactice funcţionau detaşamentele nr. 3 la Armata 3, nr. 4 la Armata 4, nr. 14 la Corpul 4 armată, nr. 15 la Corpul 5 armată, nr. 100 la Divizia de gardă, nr. 104 la Divizia 3 infanterie, nr. 107 la Divizia 6 infanterie, nr. 116 la Divizia 118 munte. Din punct de vedere tactic, erau subordonate Grupului de armate „Ucraina de Sud”, iar disciplinar şi administrativ, Misiunii Militare Germane.

La 8 mai 1944, generalul Wenck, şeful de stat major al Grupului de armate „Ucraina de Sud”, preciza că misiunea principală a detaşamentelor de legătură consta în „eliminarea deosebirilor care rezultă din colaborarea comandamentelor statelor vecine şi să ajute în orice fel comandamentele române”, ceea ce necesita ,,o iniţiere cu tact în particularităţile şi caracteristicile armatei aliate, precum şi politeţe în relaţiile cu ofiţerii şi serviciile aliate”.

În pofida anumitor neînţelegeri apărute pe parcurs, prezenţa detaşamentelor de legătură germane pe lângă marile unităţi române s-a dovedit a fi utilă colaborării de comandament şi desfăşurării operaţiilor militare pe front.

Pe larg: Alesandru Duţu, Florica Dobre, Leonida Loghin, Armata română în al Doilea Război Mondial, 1941 – 1945. Dicţionar, Editura Encicopedică, Bucureşti, 2017.

1941-1944. Destituiri de la comandă!

La scurt timp după ce a preluat puterea, la 6 septembrie 1940, Ion Antonescu a înlăturat din armată o serie de cadre militare de conducere superioară, considerate a nu fi corespuns împrejurărilor dramatice prin care trecuse ţara în vara anului 1940.

Prin aplicarea art. 58 din Legea Înaintărilor în Armată au fost trecuţi în retragere ,,pentru incapaciate” 80 de ofiţeri, între care 1 general de armată (Constantin Ilasievici), 5 generali de corp de armată (Florea Țenescu, Ioan Ilcuşu, Grigore Cornicioiu, Ioan Bengliu, Gheorghe Argeşanu), 2 generali de divizie (Gheorghe Mihail, Constantin Atanasescu), 3 generali de brigadă (Victor Dombrovski, Gheorghe Liteanu, Petre Bărbuneanu).

La scurt timp au fost puşi în retragere pentru ,,diverse alte fapte”, alţi 84 ofiţeri, între care 3 generali de divizie (Eugeniu Vârtejanu, Ioan Popovici, Aurel Aldea), 7 generali de brigadă (Gheorghe Tătaru, Constantin Papadopol, Ioan Teodorescu, Constantin Apostolescu, Ştefan Costescu, Radu Marinescu, Nicolae Ionescu). Pentru ,,necinste” au fost scoşi din armată alți 13 ofiţeri.

În total 21 de generali. În cazul unora, măsurile au fost determinate de prevederile şi exigenţele legilor şi regulamentelor militare și au fost corecte. În cazul altora au prevalat considerentele subiective, generalul Ion Antonescu folosind prilejul pentru a scăpa de opozanţi sau de persoanele incomode, mai ales de cele loiale fostului rege Carol al II-lea.

După angajarea României în război (22 iunie 1941), acţiunea de înlăturare a cadrelor considerate necorespunzătoare/neloiale a continuat, fiind determinată, de regulă, de eşecurile înregistrate în lupte de unităţile şi marile unităţi române, dar şi de alţi factori, de simpatii şi antipatii, care s-au manifestat, ca întotdeauna, la nivelul corpului de comandă al armatei.

Oficial, în perioada iunie – septembrie 1941, au fost trecuți în rezervă (după ce li s-a cerut imperativ să-şi înainteze demisia din armată) pentru ,,slăbiciune la comandă”, lipsă de energie” etc. peste 20 de generali şi colonei, comandanţi de mari unităţi şi unităţi, între care s-au aflat generalii Gheorghe Leventi, Cristache Popescu, David Popescu, Alexandru Orăşanu, Nicolae Ciupercă, Aurel Racoviţă, Emil Procopiescu ş.a.

În anii următori printre cei trecuţi în rezervă sau în retragere s-au aflat generalii Barbu Alinescu, Iosif Iacobici, Emaniol Bârzotescu, Nicolae Ghineraru, Traian Cocorăscu, Romulus Ioanovici (în 1942), Teodor Ionescu, Aurelian Son, Constantin Panaitiu (în 1943), Gheorghe Munteanu, Radu Băldescu ş.a. (în 1944).

Majoritatea au acceptat măsurile luate fiind de acord să-și semneze demisia din armată, în caz contrar pierzându-și drepturile de pensie și alte avantaje oferite de lege.

După 23 august 1944, mulţi s-au considerat nedreptăţiţi şi au cerut să fie reabilitați. Alţii aveau să fie destituiţi şi chiar arestaţi pe criterii politice!

8 iulie 1941. Înfrângerea Diviziei 35 infanterie la Miclăușeni.

Aflat în sectorul de trecere peste Prut al Diviziei 35 infanterie (general Emil Procopiescu), la Prisăcani (sud-est Iaşi), la 2 iulie 1941, generalul Ion Antonescu a constatat următoarele greşeli făcute de comandament şi trupe: trecerea s-a făcut fără protecție de aviație (deși se putea acest lucru); fără să se asigure, în prealabil, aducerea în zonă a principalelor subunități de întărire și sprijin de foc indispensabile (artilerie antiaeriană, artilerie de câmp sau artilerie grea, pionieri cu echipajele de punți de asalt, transmisiuni); masarea într-un singur loc, în zona de trecere, a unităților de infanterie (în loc să fie dispersate într-un dispozitiv articulat și camuflat); comenzi date cu voce tare, deși inamicul se afla la 100 – 150 de metri de sat; oboseala trupei (mărșăluise toată noaptea, neavând, până la orele 4.30 când s-a efectuat trecerea, decât 1 – 2 ore de somn și nu mâncase decât un sfert de pâine, brutăriile nefiind sosite).

Chiar dacă, în final, trecerea diviziei nu a întâmpinat probleme deosebite, acest lucru s-a datorat slabei reacții a inamicului. S-a apreciat că după felul în care a fost pregătită și executată trecerea ,,ar fi putut eșua complet”.

În continuare, unitățile diviziei s-au comportat bine în luptă, au înfrânt rezistențele opuse de inamic și contraatacurile acestuia la Brătuleni, Varzărești și Nisporeni, ajungând până la 7 iulie pe văile Bucovățului și Bâcului de unde se putea îndrepta cu ușurință spre Chișinău spre a manevra dinspre nord-vest trupele sovietice din masivul Cornești. Pentru modul în care a acționat până în acel moment, marea unitate a fost felicitată (7 iulie) de generalul Ion Antonescu.

A doua zi însă, la 8 iulie 1941, Divizia 35 infanterie a înregistrat o severă înfrângere în zona Miclăușeni, inamicul atacând frontal batalionul din avangarda Regimentului 67 infanterie și celelalte unități care nu-și luaseră măsurile de prevedere necesare (pe flancuri, de o parte și alta a Bucovățului). Derutată, avangarda s-a retras în debandadă spre sud antrenând și trupele care rezistaseră până atunci atacurilor inamicului.

• Surprinse în coloană de marș, ,,ca în timp de pace, fără nicio măsură de siguranță”, celelalte unități s-au retras și ele, câţiva kilometri, ,,în panică, fără a încerca niciun fel de rezistență și au fugit în mod rușinos” – așa cum releva generalul Alexandru Ioanițiu la 11 iulie 395 – permiţând inamicului să pătrundă spre Dolna, să flancheze toată Valea Bucovăţului şi să producă pierderi mari Regimentului 63 artilerie, care a luptat eroic.

• ,,În rezumat – concluziona șeful Marelui Stat Major –, lipsa completă a măsurilor de siguranță, o totală indiferență față de mijloacele de înșelăciune, care au fost semnalate de atâtea ori că se întrebuințează de inamic, și, în fine, o rușinoasă fugă a unui întreg regiment de infanterie care nu a schițat niciun gest de apărare”.

Situaţia a fost redresată, temporar, cu greutate, în seara zilei, prin contraatacul executat de Regimentul 50 infanterie, din rezerva diviziei, care a stabilizat frontul pe înălţimile situate la est de Şendreni şi Varzăreşti.

Sub presiunea inamicului, Divizia 35 infanterie avea să se retragă (până la 11 iulie) pe liziera pădurii Leu şi pe înălţimile situate la vest de Bălăneşti şi Mileştii Mari.

Analiza cauzelor care au generat această severă înfrângere, soldată cu 2 781 militari pierduți (177 morți, 2 295 răniți și 309 dispăruți), relevă grave greşeli şi neglijenţe în organizarea şi desfăşurarea deplasării pe valea Bucovăţului, fără nicio măsură de siguranţă.

• Gravă a fost și dezinformarea făcută de Grupul 53 cercetare, care a raportat (orele 10.45) că a ocupat dealul situat la nord de Miclăușeni, înălțimea cu cota 376 și pădurea Răcătău, din acea zonă declanșându-se ceva mai târziu contraatacul inamic.

• Corelată cu oprirea înaintării Diviziei 15 infanterie pe Valea Lăpuşnei, între Stolniceni şi Hânceşti, şi a Diviziei 11 infanterie, la Sărata-Galbenă şi la est de Cărpineni (9 iulie), înfrângerea Diviziei 35 infanterie pe Valea Bucovăţului a avut consecinţe negative asupra desfăşurării ofensivei în partea de sud a masivului Corneşti, care a fost temporar oprită, diviziile 11 şi 15 infanterie trectrecând la apărare pe aliniamentul Nemţeni, Boghiceni, vest Lăpuşna, pădurea Cărpineni.

La 12 iulie, generalul Ion Antonescu a decis reorganizarea diviziei (pierderile au fost completate cu elemente de marş) şi trecerea ei în eşalonul doi, cu misunea de a flanca, la dreapta, atacul Diviziei 72 infanterie germană pe valea Bucovăţului.

• La 1 august s-a deplasat la Căuşanii Noi şi apoi spre garnizoanele de pace, fiind desconcentrată, la 27 august 1941.

• După ce a organizat batalioanele 500, 550 şi 570 infanterie independente şi le-a trimis pe front, a fost desfiinţată (între 26 septembrie şi 23 decembrie1941), predând arhiva Diviziei 6 infanterie.

Pe larg: Alesandru Duţu, Armata română în război, 1941-1945, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2016.