Preconizatul ,,Comandament Don” (Grup de armate germano-român), condus de mareşalul Ion Antonescu (august-noiembrie 1942).

La solicitarea Înaltului Comandament român de a se întruni sub comandă proprie cele 26 de divizii române, care se aflau pe front sau afluiau spre sectoarele de luptă, Hitler a luat în calcul (cu ocazia vizitei făcută la comandamentul Grupului de armate ,,Sud”, la Poltava, la 1 iunie 1942) constituirea unui Grup de armate germano-român în zona Stalingrad, denumit ,,Comandamentul Don”, care să fie condus de mareșalul Ion Antonescu.

Ca urmare, Statul major al O.K.H.-ului a hotărât (19 august 1942) ca respectivul Grup de armate să fie compus din armatele 3 și 4 române și 6 germană.

A doua zi (20 august), generalul Arthur Hauffe, șeful Misiunii militare germane din România, a comunicat mareșalului Ion Antonescu rugămintea Führer-ului de a prelua comanda unui ,,grup de armate mixt germano-român”, decizie acceptată de mareșalul român

. Discuțiile pentru transpunerea în practică a acestei idei/decizii au continuat la Vinnița (24 și 25 august 1942) între generalul Arthur Hauffe și o delegație de ofițeri români și șeful Statului Major al O.K.H.-ului.

După ce a decis (27 august 1942) ca preconizatul Grup de armate să se numească ,,Don”, șeful de Stat major al O.K.H.-ului a ordonat (3 septembrie 1942) constituirea Grupului.

• Concomitent, s‑a comunicat că în caz de ,,lipsă mai îndelungată” a lui Ion Antonescu de pe front ‑ dat fiind faptul că acesta era și Conducător al Statului român ‑ comanda să fie asigurată de comandantulul Armatei 6 germane.

La 14 septembrie 1942, Misiunea Militară Germană a făcut cunoscut: forțele care urmau să fie puse la dispoziția noului comandament: armatele 3, 4 române și 6 germană, cu 13 corpuri de armată (38 divizii române și germane – 29 de infanterie, 6 de cavalerie, 3 blindate – și unități de transmisiuni și geniu, servicii etc.); zona de acțiune – front de circa 700 km, în spațiul dintre marele cot al Donului și Volga, inclusiv marile lacuri de la sud de Stalingrad; liniile de despărțire dintre armate; modul de realizare a dispozitivului de luptă; momentul luării comenzii – după cucerirea Stalingradului, întrevăzut a se produce la sfârșitul lunii septembrie 1942.

Până la luarea comenzii (30 septembrie 1942) măsurile pregătitoare urmau să fie stabilite de Grupurile de armate ,,A” și ,,B”, în legătură cu eșalonul înaintat al ,,Comandamentului Don” (colonelul Socrate Mardare și maiorul Bartsch).

Concomitent, O.K.H.-ul a ordonat celor două grupuri de armate să organizeze deplasarea corpurilor 1 și 4 armate române (diviziile 11, 14, 15 infanterie în zona Armatei 3, în Cotul Donului), Diviziei blindate în spatele frontului Corpului 17 armată german; zona de staționare a Corpului 6 armată urma să fie stabilită de O.K.H. după terminarea bătăliei de la Stalingrad.

La 14 septembrie 1942, a fost stabilit și rolul șefului Misiunii Militare Germane în România, generalul Arthur Hauffe, subordonat șefului Statului major al Armatei de Uscat germane, delegat să reprezinte ,,interesele conducerii germane” pe lângă Conducătorului Statului român şi al Comandamentului Suprem al armatei române, ca ,,consilier responsanbil” al acestuia în ceea ce priveşte ,,conducerea, instruirea, aprovizionarea şi înzestrarea materială a întregii armate române de uscat” și ca șef al statului major de legătură, păstrându-și și celelelate atribuții.

• În același timp, generalul Arthur Hauffe era îndreptățit să își exprime ,,concepţiile şi propunerile sale”, iar în cazul ,,unei divergențe de opinii”, să raporteze acest lucru Statului Major al Armatei de Uscat germane.

• Mai trebuia să aibă grijă ca ordinele date și rapoartele trimise de români să fie ,,just înțelese și în consecință bine executate, ținându-se seama de deosebirile de limbă și de particularitățile în darea ordinelor”.

• Pentru a-şi putea îndeplini atribuţiile a dislocat în zonă un eşalon mobil al Misiunii Militare Germane.

Pentru conducerea aprovizionării trupelor, inclusiv pentru administrarea și exploatarea zonei, s-a preconizat atașarea la comandamentul Grupului de armate a unei Secții germane O.Q. (servicii), care urma să fie întărită cu personal român.

Conform hotărârii O.K.H.‑ului, Cartierul General al noului grup de armate urma să fie constituit din eșaloanele înaintate ale Marelui Cartier General român și Misiunii Militare Germane.

Lipsa vreunei idei operative de întrebuințare a forțelor (în afara precizării că misiunile preconizatului Grup de armate urma să fie stabilite de O.K.H. în raport cu desfășurarea situației strategice), disproporția dintre front și forțe (38 de divizii pe 700 km de front), timpul scurt pentru intrarea în dispozitiv, zona săracă, situația materială precară a marilor unități române și alți factori au determinat Marele Cartier General român să ceară lămuriri de ordin operativ și material.

Răspunsurile primite au relevat faptul că multe probleme nu erau încă elucidate, că mișcările de trupe în vederea intrării în dispozitivul de luptă nu erau consecința unui plan de apărare judicios conceput, ci mai mult urmare a grabei de a schimba unitățile germane din Cotul Donului pentru a deveni disponibile pentru atacul asupra Stalingradului.

La 28 septembrie 1942, Grupul de armate ,,B” a informat și armatele 6 și 4 tancuri germane despre intenția de a se constitui în zonă o nouă grupare de forțe.

La dorința mareșalului Ion Antonescu, postul de comandă al noului grup de armate urma să fie instalat la Novocerkask.

Între timp, în zonă au fost aduse eșaloanele înaintate ale Marelui Cartier General român și Misiunii Militare Germane și a început realizarea rețelei de transmisiuni.

Deși la 28 septembrie 1942 elementele înaintate ale Comandamentului se puseseră în marș spre front, iar O.K.H.‑ul emisese deja ordinul (aprobat și de mareșalul Ion Antonescu) privind constituirea comandamentelor și angajarea forțelor noului grup de armate, în perioada următoare, ca urmare a prelungirii și intensificării luptelor, Înaltul Comandament german a amânat mereu înființarea Grupului de armate a cărui constituire era condiționată de căderea Stalingradului.

Între timp, germanii au introdus în Cotul Donului Armata 3 română, adusă din Caucaz și plasată pe 170 km de front (cu doar 63 de batalioane de infanterie și 6 escadroane de cavalerie), iar în Stepa Kalmucă Armata 4, adusă din Transnistria și plasată, la început pe 400 km de front (cu numai 21 de batalioane de infanterie și 12 escaroane de cavalerie), ambele în situații nefavorabile luptei.

Exigența Marelui Cartier General român, care a cerut ,,lămurirea problemelor operative și de aprovizionare”, stabilirea precisă a misiunilor pentru grupul de armate și pentru armatele din compunere a dus la apariția primelor neînțelegeri.

Puternica rezistență opusă de trupele sovietice la Stalingrad a făcut ca preluarea conducerii de către mareșalul Ion Antonescu, stabilită inițial pentru data de 24 septembrie 1942, să fie amânată mereu, chiar dacă ea a mai fost dorită de români, care reproșau Grupului de armate ,,B”, la 16 noiembrie 1942, prin Marele Cartier General, că întârzierea constituirii comandamentului a produs trupelor române ,,o serie de neajunsuri de ordin operativ și material”.

• Grupul de armate ,,B” a răspuns că ,,luarea comenzii se va hotărâ de O.K.H.”.

Insistând în a face cunoscute înaltelor autorități germane consecințele negative ce decurgeau de aici, Cabinetul Militar al mareşalului Ion Antonescu a cerut (la 18 noiembrie 1942) lui Ion Gheorghe, ministrul roman în Germania, să informeze Înaltul Comandament german că toate inconvenientele ar fi fost în mare parte înlăturate dacă Comandamentul ar fi fost constituit la timp și să transmită rugămintea mareșalului Ion Antonescu ca acesta să se constituie ,,fără întârziere”.

Dacă la început se decisese ca preconizatul Grup de armate să fie condus de mareşalul Ion Antonescu (în cazul în care Antonescu ar fi fost nevoit să meargă ,,din timp în timp în țară pentru rezolvarea problemelor de conducere a statului” conducerea urma să fie exercitată, prin delegație, de către comandanții armatelor 6 și 4 blindată germane, așa cum va decide Hitler), cu trecerea timpului Înaltul Comandament german a renunțat la această varianta numirii lui Ion Antonescu în frunte preconizatului Grup de armate, devenită cu totul inoportună și pentru mareşalul român după declanșarea ofensivei sovietice din 19 noiembrie 1942.

Câteva zile mai târziu, la 22 noiembrie 1942, când frontul din Cotul Donului și din Stepa Kalmucă se prăbușise, Hitler i‑a comunicat lui Ion Antonescu că ,,ar fi bine ca luarea comenzii în sectorul Stalingrad de către domnia voastră să se facă după ce situația actuală apreciată ca fiind foarte gravă va fi lichidată”.

• Cu același prilej l‑a informat că încredințase comanda generalului Erich von Manstein.

Ca urmare, declanșarea puternicei contraofensivei sovietice din 19 și 20 noiembrie 1942 a găsit armatele 3 și 4 române ‑ dispuse în Cotul Donului și Stepa Kalmucă, pe direcții divergente, fără continuitate de front, la flancul stâng al Armatei 6 germane, respectiv la flancul drept al Armatei 4 blindate germane ‑ în subordinea Grupului de armate ,,B” (comandant: generalul Maximilian von Weichs), devenit la 21 noiembrie Grupul de armate ,,Don” (comandant: feldmareșalul Erich von Manstein).

Marele Stat Major român (1941-1945)! Câteva repere!

Şefi: generalii Alexandru Ioaniţiu (6 sept. 1940 – 17 sept. 1941), Iosif Iacobici (22 sept. 1941 – 17 ian. 1942), Ilie Şteflea (20 ian. 1942 – 23 aug. 1944), Gheorghe Mihail (23 aug. – 12 oct. 1944), Nicolae Rădescu (15 oct. – 6 dec. 1944), Constantin Sănătescu (11 dec. 1944 – 20 iun. 1945).

Organizare: secţiile organizare‐mobilizare, informaţii, dotare‐servicii, instrucţie, cadre, transporturi, legături externe, regulamente, etape şi servicii, MONT, prizonieri, propagandă, adjutanţură; servicii: intendenţă, istoric, statistic etc. • În subordine: Direcţia Superioară a Învăţământului Militar, Comandamentul Transmisiunilor, Şcoala Superioară de Război, Institutul Geografic Militar, Muzeul Militar, Revista „România Militară”, Batalionul Depozit şi alte organe necesare pentru îndeplinirea atribuţiilor.

Atribuţii: Organ de pregătire de război a forţelor armate şi a teritoriului, Marele Stat Major trebuia, conform Decretului‐Lege nr. 2892 din 28 oct. 1943, să propună ministrului de Război „toate măsurile în legătură cu apărarea naţională şi pregătirea de război în vederea hotărârilor Consiliului Superior al Apărării Naţionale, să urmărească executarea hotărârilor luate, să facă propuneri pentru înzestrarea forţelor armate cu armament, muniţii etc., stabilind necesarul şi caracteristicile principale ale materialului de război etc., să asigure recrutarea, organizarea şi mobilizarea forţelor armate, încadrarea numerică a acestora, pregătirea mobilizării teritoriului şi a populaţiei în legătură cu Subsecretariatele de stat ale Ministerului de Război, cu Ministerul Înzestrării Armatei şi al Producţiei de Război şi cu toate ministerele şi instituţiile interesate, pregătirea apărării terestre şi aeriene a teritoriului, a litoralului şi căilor de comunicaţie maritime şi fluviale, precum şi pregătirea transporturilor militare, a instrucţiei în armată, să colaboreze la întocmirea de proiecte de legi militare, să organizeze şi să conducă acţiunea informativă asupra forţelor şi pregătirii militare a diferitelor armate, precum şi acţiunea contrainformativă şi de contraspionaj, să pregătească şi să întocmească planurile de război şi studiul teatrelor de acţiuni probabile, să facă studii şi propuneri relative la planurile de fortificaţii permanente şi să urmărească executarea lor, să întocmească proiecte de regulamente militare cu caracter general şi să coordoneze pe cele ale armelor, să soluţioneze problemele în legătură cu funcţionarea transmisiunilor, să organizeze şi să conducă acţiunea de propagandă în folosul armatei, să conducă şi să coordoneze învăţământul în toate instituţiile de învăţământ militar şi în Şcoala Superioară de Război etc”. Activitate:

În perioada premergătoare angajării în război a întocmit directive operative, cu caracter defensiv pentru contracararea unei eventuale agresiuni sovietice peste Prut.

În cadrul războiului de coaliţie alături de Reich, în contextul în care armata română a acţionat în conformitate cu planurile strategice germane, Marele Stat Major român nu a conceput planuri de luptă şi nu a condus operaţii militare, fiind implicat însă în soluţionarea multiplelor probleme referitoare al război, inclusiv în ceea ce priveşte relaţiile cu armatele aliate şi cu diplomaţia militară.• Referindu-se la necesitatea sporirii rolului Marelui Stat Major în conducerea trupelor de pe front, generalul Alexandru Gavrilescu, şeful Secţiei operaţii, atrăgea atanția, la 28 mai 1943: ,,Rolul Marelui Stat Major nu este numai de a da forțe, ci mai ales de a îngriji de soarta şi existența acestora, ferindu-le să fie angajate în operații în care sunt expuse să fie distruse. Altfel ne vom încărca cu o răspundere apăsătoare atât în fața conştiinței noastre şi mai ales în fața națiunii şi armatei însăşi, iar urmaşii ne vor judeca cu toată asprimea”.

Deseori, şefii săi nu au fost informaţi la timp despre acţiunile politico-diplomatice şi chiar militare (de mare amploare) la care urma să particie armata română, nu au fost consultaţi în luarea deciziilor majore în domeniul militar, ceea ce a influenţat negativ activitatea instituţiei, semnificative fiind, în acest sens, declaraţiile generalilor Iosif Iacobici şi Ilie Şteflea:

– generalul Iosif Iacobici, 18 februarie 1942: „Şeful Marelui Stat Major a fost lăsat complet la o parte şi neorientat în ceea ce priveşte schimburile de vederi ce le-a avut domnul comandant de căpetenie relativ la participarea armatei la operaţiile proiectate pentru primăvara 1942. Făcând abstracţie de scrisoarea Führer-ului din 29 decembrie 1941, care mi-a fost dată pentru a fi citită în original, nu ştiam nimic, absolut nimic, am fost surprins de schimbarea repetată a situaţiei noastre militar-politice, uneori pe cale cu totul anormală a unor rezoluţiuni puse pe hârtii de importanţă redusă”;

– generalul Ilie Şteflea, 15 martie 1945: „Eu n-am avut dreptul să dau pe front ordine nici măcar unei divizii române… Deci rolul meu ca şef al Marelui Stat Major a fost inexistent pe front, iar în interior redus la mutări şi dispense”.

În unele situaţii, atât generalul Iosif Iacobici, cât şi generalul Ilie Şteflea au intrat în conflict cu mareşalul Ion Antonescu, care nu le-a acceptat unele propuneri şi a adus grave acuzaţii instituţiei:

– ,,Marele Stat Major face teorie și stă înfunda în hârtie. Acțiunile de război și mai ales cele grele nu se soluționează cu hârtii și corespondență, ci cu control și măsuri la fața locului luate la timp. Este rezultatul faptului că operațiile militare nu sunt gândite decât superficial sub raport tactic și strategic. Deci ele trebuiesc gândite și sub raportul posibilităților. Pentru aceasta trebuie pregătire, organizare, contrrol, intervenții la timp. O activitate nu se declanșează înainte de a fi perfect pusă la punct sub raportul execuției”;

– ,,Marele Stat Major lucrează după sistemul roboţilor (automatism birocratic, referate negândite, nebazate pe constatări reale în teren, soluţii tardive, care ajung după ce răul s-a consumat”);

– Marele Stat Major lucrează cu rigiditatea de Moş Teacă”;- Ceea ce a făcut Marele Stat Major este stupid. Să fie pusă problema pentru stupiditatea ei în Consiliul săptămânal de colaborare a armatei”;

– Este ridicolă lucrarea întocmită de Marele Stat Major. Toţi se vor întreba: Acesta este creierul armatei? ”.

Cu demnitate, ambii şi-au asumat responsabilitatea şi au cerut să fie demişi de la comandă (Iosif Iacobici în ianuarie 1942, iar Ilie Şteflea în august 1942 şi martie 1944).

În perioadele iunie – octombrie 1941, august 1942 – ianuarie 1943, Marele Stat Major a constituit un eşalon operativ denumit Marele Cartier General.

După trecerea României de partea Naţiunilor Unite (23 august 1944), Marele Stat Major a conceput şi condus (pentru prima dată şi în mod independent) operaţiile militare împotriva trupelor germane dislocate pe teritoriul aflat sub jurisdicţia guvernului român, până la 7 septembrie 1944, când armatele române operative au fost subordonate Frontului 2 ucrainean. Acest lucru i-a diminuat drastic atribuţiile, rămânând doar cu sarcini de organizare, instruire, dotare, completare a pierderilor, de statistică, îndeplinire a deciziilor Comisiei Aliate de Control (partea sovietică) etc.

Chiar şi în această situaţie generalii Gheorghe Mihail (şi-a înaintat de două ori demisia), Nicolae Rădescu şi Constantin Sănătescu au manifestat demnitate în relaţiile cu sovieticii, acţionând pentru menţinerea individualităţii armatei române.

Noiembrie 1944. Alungarea autorităților române din Transilvania eliberată!

Bucuria reîntregirii graniței de vest a României, la 25 octombrie 1944, a fost umbrită de decizia Comisiei Aliate de Control (partea sovietică) de evacuare a autorităților civile române, care începuseră să se reinstaleze în locurile din care fuseseră obligate să se retragă în septembrie 1940. Concomitent s-a trecut la instaurarea unei administrații militare proprii, care a funcționat paralel cu cea ungară.

• Încă de la 18 octombrie 1944, Biroul Statistic Militar din Sibiu aprecia că izgonirea autorităților române reinstalate în Clujul eliberat, era percepută ca ,,o lovitură de cuțit dată în masa populației conștiente ardelene”, că intelectualii, mai ales, își păstrează speranța fiind convinși că ,,soarele dreptății românești nu a apus”.

Sperând că măsura luată se datora vreunei neînțelegeri cu comandametele sovietice din zonă, Marele Stat Major român a solicitat (la 10 și 14 noiembrie 1944) mareșalului R.I. Malinovski, comandantul Frontului 2 ucrainean și președinte al Comisiei Aliate de Control, să permită restabilirea autorităților militare românești în orașele Cluj și Oradea și a formațiunilor de servicii ale Armatei 4 în întreaga Transilvanie, care în acel moment acționa dincolo de cursul superior al Tisei, pe teritoriul Ungariei.

Mareșalul R.I. Malinovski a făcut cunoscut (20 noiembrie) că nu permitea reinstalarea administrației românești în Transilvania până la semnarea Tratatului de pace.

• La rându-i, Comisia Aliată de Control (partea sovietică) a informat (28 noiembrie) că problema administrației române în Transilvania eliberată urma să fie soluționată prin discuții între guvernele român și sovietic.

Evacuarea autorităților civile din Ardealul de nord a avut ,,un efect de deprimare sufletească” asupra militarilor români – așa cum rezultă dintr-un raport înaintat generalului Ștefan Bardan, subșef al Marelui Stat Major – acest lucru fiind interpretat ca ,,o desconsiderare a contribuției și sacrificiului lor de sânge și viață, care nu găsește recunoașterea meritată din partea aliaților noștri”. Mai mult, continua documentul, în sufletul lor s-a născut ,,îndoiala față de promisiunile aliaților și părerea periculoasă că și de astă data ungurii sunt favorizați, iar oportunismul lor politic lucrează împotriva intereselor românești”.

• Sintetizând și el starea de spirit a militarilor pe care îi comanda, generalul Gheorghe Avramescu consemna, la 3 decembrie: ,,Toți au plecat cu multă însuflețire să lupte pentru eliberarea Ardealului de nord știind că el va fi al nostru și numai al nostru. Acum însă când au ajuns dincolo de Tisa, toți își pun întrebarea pentru ce să mai luptăm când pământul Ardealului cucerit cu atâtea sacrificii și sânge vărsat din belșug va fi administrat numai de aliați prin elemente maghiare. Aceștia, prin felul sfidător de a se purta cu populația românească au mers până acolo încât după evacuarea autorităților românești din Satu Mare au sfâșiat drapelul românesc și călcându-l în picioare l-au aruncat în noroi. Se instalează din ce în ce mai mult în sufletele ofițerilor, subofițerilor și trupei credința că au luptat și sângerat fără folosul urmărit. Piesele din alăturatele dosare și rapoarte sunt concludente. Cel mai puternic document este sângele a zeci de mii de ostași vărsat pe câmpiile ardelene, sacrificiul pe care nimeni nu-l poate desminți și care a fost făcut numai și numai pentru ca Transilvania de nord să fie redat Țării Românești”.

• Secția 2-a a Marelui Stat Major constata și ea (14 decembrie) că evacuarea autorităților române din Ardeal a produs ,,consternare generală” în rândurile subofițerilor și trupei de pe front, ,,o lovitură puternică” dată moralului și elanului militarilor români pentru care a devenit ,,legitimă întrebarea pe care și-o pun toți: De ce mai luptăm?”.

• La rându-i, prim-ministrul român, generalul Constantin Sănătescu, îl întreba pe generalul Vorobiev din Comisia Aliată de Control (partea sovietică): ,,Trupelor mele care se bat acum – și dv. ați recunoscut că se bat cu tot elanul, și Armata 1 a ajuns chiar la Budapesta – ce le voi spune eu acum când ele au plecat să se bată, ca să cucerească Ardealul? Ce le spun eu acum, domnule general, când mă dați afară și când vor afla cei de pe front că s-au bătut de aici și până au ajuns la Tisa gratis, fiindcă n-a putut să intre niciun român în Ardeal?”.

Acestor întrebări firești li s-a răspuns că măsura era dictată de nevoia asigurării unui spațiu de siguranță pentru spatele Frontului 2 ucrainean (aflat în acel moment dincolo de Tisa).

• S-au invocat și actele agresive săvârșite de Batalioanele de voluntari ,,Iuliu Maniu” (înființate în septembrie 1944 și desființate la 12 noiembrie același an), ignorându-se acte agresive asemănătoare săvârşite de diverse formaţiuni maghiare.

În contextual în care art. 17 din Convenția de armistițiu din 12 septembrie 1944, prevedea că ,,administrația civilă românească este restabilită pe întregul teritoriu al României, afară de un sector de 50 -100 km de linia frontului” (aflat în acel moment dincolo de Tisa), interzicerea instalării autorităților române în Transilvania eliberată și alungarea celor care se instalaseră a constituit un abuz (indiferent de argumentele și pretextele aduse) menit să mențină o stare de tensiune în zonă și în întreaga țară până la impunerea regimului social-politic dorit de Moscova și, eventual, a unor modificări de frontieră.