Câteva precizări la Preambulul documentului!
♦ În Preambulul textului ,,Arbitrajului”/Dictatului de la Viena din 30 august 1940, cei care au întocmit documentul (Joachim von Ribbentrop şi Galeazzo Ciano) au precizat: ,,Guvernul regal român şi guvernul regal ungar au adresat guvernului regal italian şi guvernului german cererea de a reglementa cu ajutorul unui arbitraj chestiunea pendinte între România şi Ungaria, referitoare la teritoriul ce urmează a fi cedat Ungariei. Pe baza acestei cereri şi a declaraţiei cu care ele au însoţit-o, de a recunoaşte fără discuţie un astfel de arbitraj ca obligator pentru ele, ministrul afacerilor străine al M.S. regelui Italiei şi al Albaniei, Împărat al Etiopiei, contele Galeazzo Ciano de Cortellazo, şi ministrul afacerilor străine al Reichului german, Joachim von Ribbentrop, după ce au discutat încă o dată cu ministrul regal român al afacerilor străine, domnul Mihail Manoilescu, şi cu ministrul regal ungar al afacerilor străine, contele Csáky István, au pronunţat astăzi, la Viena, următoarea hotărâre de arbitrară:…” (Sursa: Valer Pop, Bătălia pentru Ardeal – mss, p. 224-225; Arh. MAE, fond Transilvania, dosar nr. 10).
♦ Aşa să fi fost oare?
• De bunăvoie a acceptat guvernul române iniţierea discuţiilor cu reprezentanţii Ungariei pentru cedări de teritorii, sau la presiunea Germaniei şi Italiei?
• De bunăvoie a acceptat guvernul român invitaţia germano-italiană de aş trimite reprezentanţi la Viena?
• Ce au cerut ungurii şi ce erau dispuşi să ofere românii?
• Cine a decis ce şi cât din teritoriul românesc să încorporeze Ungaria?
• La Viena, decizia reprezentanţilor celor două mari puteri a fost luată doar în urma unei ,,discuţii” cu Mihail Manoilescu şi cu Csáky István, reprezentantul României consemnând: ,,Este îngrozitor; ni se cere un arbitraj pe care trebuie să-l acceptăm până astă-seară și care pune în discuție o cesiune între 25 000 și 65 000 kmp. Dacă nu-l acceptăm va fi sfârșitul României. Mi-au spus-o clar”.
• Ca urmare, a fost vorba de arbitraj sau de un adevrat dictat, decizia fiind, întradevăr…, ,,arbitrară”?
♦ Sunt acestea doar câteva întrebări la care cititorul poate afla singur răspunsul doar prin simpla lectură a cronologiei faptelor şi evenimentelor din perioada premergătoare deciziei de la Viena?
♦ 2 iulie 1940.
• De la Bucureşti, Wilhelm Fabricius comunică lui Joachim von Ribbentrop rugămintea regelui Carol al II-lea de a primi din partea Germaniei ajutor şi protecţie ,,în aceste vremuri de grea încercare”, precum şi dorinţa suveranului român de a realiza ,,o strânsă colaborare cu Germania, în toate domeniile, garantată prin tratate politice, în beneficiul ambelor ţări”, colaborarea urmând a fi consolidată şi prin trimiterea la Bucureşti a unei Misiuni militare.
• La Budapesta, în primele ore ale zilei, ambasadorul german von Erdmannsdorff transmite (din partea lui Joachim von Ribbentrop) lui Csáky István, ministrul de Externe, că Germania manifesta ,,simpatie faţă de cererile revizioniste juste ale Ungariei”, că, în acel moment, ,,nu va recurge la forţa armelor pentru realizarea acestor cereri”, dar că ,,la timpul potrivit se poate efectua o revizuire fără a se recurge la forţa armată şi că atunci guvernul Reich-ului va sprijini astfel de cereri revizioniste”.
• Csáky István răspunde că Ungaria ,,nu se poate aştepta la niciun ajutor din partea Germaniei”, că măsurile militare adoptate aveau scopul ,,în primul rând de a obliga România să negocieze”, că în acel moment, guvernul ungar nu ajunsese la o hotărâre finală în privinţa declanşării unui atac pentru Transilvania, care constituia ,,o problemă vitală pentru Ungaria” şi face cunoscut că ,,există posibilitatea unei desfăşurări belice de întreaga naţiune” în cazul în care: ,,1. Izbucneşte o răscoală în Transilvania şi ungurii sint măcelăriţi; 2. Ordinea publică s-ar prăbuşi în Transilvania…; 3. Ruşii din Basarabia trec Prutul…; 4. Guvernul român ar hotărî să-i strămute pe românii basarabeni în Transilvania”.
• Cu acelaşi prilej, ministrul de Externe ungar precizează că revendicările ungare faţă de România ,,vizează în primul rând aşa-numita Ţară Secuiască, care poate fi uşor legată de celelate regiuni maghiare ale României prin triunghiul format deMarosvásárhely (Târgu Mureş), Bánffyhunyad (Huedin), Nagybánya (Baia Mare) şi Carpaţi, printr-un schimb de populaţie dacă este necesar” şi face cunoscut că ,,poporul ungar se află într-o stare de psihoză cu privire la Transilvania, care ar putea găsi uşor o expreesie evoluţionară în cazul în care ar fi prea mult reţinut. Dacă guvernul român va declara că este dispus să negocieze, atunci tensiunea va fi mult slăbită”.
♦ 4 iulie 1940
• Răspunzând mesajului trimis de Carol al II-lea lui Hitler, la 2 iulie, Joachim von Ribbentrop transmite lui Wilhelm Fabricius că Führer-ul doreşte să afle ,,părerile regelui României asupra modului cum vede el pacificarea finală a regiunii, după ce problema revizuirii româno-ruse a fost soluţionată”.
• Îi mai cere să comunice regelui că guvernul german ,,a sfătuit de urgenţă Ungaria să păstreze pacea” şi să încerce să afle ,,ideile sale asupra dezvoltării viitoarelor relaţii cu cele două ţări vecine, Ungaria şi Bulgaria şi, dacă ar fi dispus, în czul în care s-ar ivi necesitatea, să înceapă negocieri cu aceste ţări în problema revizurilor teritoriale”.
• Cu acelaşi prilej ministrul german la Bucureşti mai trebuia să precizeze că ,,după părerea Germaniei, România nu este în prezent şi nu va fi niciodată în viitor capabilă de un efort militar care să reţină în limitele ei teritoriale aceste minorităţi naţionale puternice” şi să-l facă pe rege să înţeleagă că ,,nu va putea evita cedarea anumitor teritorii care sunt populate de unguri sau bulgari şi nu de români, dacă el doreşte, într-adevăr, să creeze pentru poporul său o existenţă sigură pentru totdeauna în viitor” şi că ,,recunoaştere acestui fapt” constituia ,,condiţia primordială pentru o pacificare reală a Balcanilor”.
• În final, se atrăgea atenţia că Germania nu dorea, în acel moment, ,,să-şi asume rolul de mediator oficial, ci doar să fie informată despre părerea regelui şi guvernului român despre aceste probleme”.
♦ 5 iulie 1940.
• De la Budapesta, ambasadorul german von Erdmannsdorff informează pe Joachim von Ribbentrop că Csáky István i-a comunicat că la Moscova V.M. Molotov a făcut cunoscut ambasadorului ungar că guvernul sovietic ,,nu a formulat niciun fel de revendicări la adresa Ungariei, ţară cu care vrea să trăiască în deplină prietenie”, că apreciază ,,revendicările Ungariei a adresa României tot aşa de juste ca revendicarea de către ruşi a Basarabiei” şi că ,,nu intenţionează să mai facă noi cereri teritoriale la adresa României”.
♦ 6 iulie 1940.
• De la Bucureşti, Wilhelm Fabricius face cunoscut lui Joachim von Robbentrop că Mihail Manoilescu l-a informat că regele Carol al II-lea a acceptat ,,comunicarea Führer-ului” şi că ,,în deplin acord cu guvernul său” declară că acceptă ,,iniţierea negocierilor” cu guvernele ungar şi bulgar.
• Acceptul regelui se baza pe ,,speranţa şi încrederea că Führer-ul îşi va extinde sprijinul moral şi la România, cu scopul de a evita ca părţile opuse să negocieze şi să-şi extindă pretenţiile peste limitele justiţiei naţionale şi alte considerente politice”, că soluţiile adoptate vor ţine seama de principiul etnic, în baza căruia era de dorit ,,să se accepte o strămutare reciprocă extensivă de populaţii, strămutare care vă va fi realizată în mod planificat şi sistematic într-o perioadă bine determinată”.
• Berlinul mai era informat că regele român considera că astfel se va obţine ,,o securitate completă pentru România, printr-o protecţie permanentă cu Reich-ul şi printr-o strânsă şi extensivă colaborare cu Germania”, că acceptarea discuţiilor implică ,,un sacrificiu colosal pentru sentimentul naţional românesc”.
• Referindu-se la aceste discuţii, Carol al II-lea consemna în Memoriile sale: ,,Am cedat după o luptă grea şi cu sufletul îndoit şi cernit, cu teama de viitor. Am primit discuţia pe bază etnică şi de schimb de populaţie”.
♦ 10 iulie 1940.
• La München, în timpul întâlnirii cu Adolf Hitler (în prezenţa lui Joachim von Ribbentrop, Galeazzo Ciano şi Csáky Istvan) Teleki Pál, prim-ministrul Ungariei, face – aşa cum rezultă din Memorandumul întocmit de un funcţionar superior din Secretariatul Ministerului de Externe german – ,,o lungă expunere politică, istorică şi geografică şi folosind vechile argumente ungare a justificat cererea revizionistă a Ungariei pentru Transilvania”. Apoi, motivează mobilizarea ,,câtorva divizii ungare” la frontiera cu România ca având ,,mai mult caracterul unei măsuri de precauţie pe care Ungaria a luat-o pentru a fi pregătită pentru orice eventualitate, ca, de exemplu, izbucnirea unei revoluţii în România, un pericol iminent ca minoritatea maghiară din Transilvania să fie masacrată de către români sau un act de disperare al lui Carol, sub forma unui atac al românilor împotriva Ungariei, cu scopul de a împinge frontiera României până la Tisa”.
• La referirea premierului ungar la ,,sacrificiile” făcute pentru ,,a satisface dorinţa Puterilor Axei de a menţine pacea în bazinul dunărean şi în Balcani, Führer-ul a răspuns că ,,Puterile Axei nu cer niciun sacrificiu din partea Ungariei”, că ,,dacă Ungaria consideră că poate să acţioneze împotriva României prin propria ei putere şi este pregătită să-şi asume răspunderea consecinţelor care ar lua naştere dintr-o astfel de acţiune, atunci în calea intervenţiei militare împotriva Românei nu există niciciun obstacol”.
• Ezitând să se angajeze în acest sens, Teleki Pál a declarat că Ungaria putea ,,lupta cu succes împotriva României, dacă acţiunea are loc într-un moment favorabil”, dar că acesta ,,trecuse deja”, armata română nemaifiind concentrată la graniţa cu Uniunea Sovietică. Cu toate acestea ,,spiritul care animă trupele ungare este excelent şi fără îndoială că va contribui în mare măsură la obţinerea victoriei”.
• Dorind linişte în Balcani, în acel moment în care pregătea invadarea Marii Britanii, Hitler a atras atenţia că a acţiune împotriva României trebuia ,,cântărită cu foarte multă seriozitate”, mai ales că ,,Ungaria nu are vreo superioritate asupra Românei, astfel încât să poată conta pe o victorie sigură”. S-a mai referit la interesele germane în România, în special la petrol, şi la situaţia etncilor germani, care doreau ,,să rămână în afara complicaţiunilor politice”.
• Pentru a-i linişti, Hitler a dat, în final, asigurări că ,,Germania manifestă simpatie faţă de revendicările lor” şi că ,,cel mai bun lucru ar fi însă dacă ungurii ar încerca să-şi atingă scopul în etape separate şi prin negocieri”, făcând cunoscut că va comunica regelui Carol al II-lea că ,,o condiţie esenţială pentru stabilirea colaborării germano-române este rezolvarea revendicărilor revizioniste ale vecinilor”.
♦ 15 iulie 1940.
• Cu destulă întârziere, Adolf Hitler răspunde lui Carol al II-lea că există două posibilităţi pentru ,,a preîntâmpina pericolele care provoacă nelinişte atât Majestăţii Voastre, cât şi întregii Românii: 1. Abolirea tactică, adică încercarea de a salva ceea ce se mai poate salva printr-o adaptare abilă la situaţiile ce se vor ivi. 2. Metoda unei hotărâri fundamentale pentru a căuta şi o soluţie finală şi aplicarea ei în practică, chiar cu riscul unor saacrificii”.
• Pentru a fi şi mai clar, Führer-ul atrage atenţia că ,,orice încercare de a evita pericolele care ameninţă ţara dvs. prin manevre tactice de orice fel trebuie să să fie şi va fi sortită eşecului. Mai devreme sau mai târziu – şi probabil într-un timp foarte scurt – rezultatul ar putea fi chiar distrugerea României”. Ca urmare, recomandă împăcarea ,,de bună credinţă cu Ungaria şi Bulgaria”.
• Apoi, atrage atenţia că ,,orice încercare de a evita pericolele care ameninţă ţara dvs. prin manevre tactice de orice fel trebuie să să fie şi va fi sortită eşecului”. În situaţia în care Carol al II-lea ar fi crezut că prin ,,acordarea unor concesii uneia sau alteia din aceste două ţări se va putea crea o dezbinare dintre ele, lucru ce ar uşura rezistanţa în faţa celei de-a doua”, nu se putea realiza decât ,,cel mult un câştig temporar de timp”. ,,În mod evident – continua Hitler – vor lua naştere noi tensiuni şi la primul prilej va izbucni o nouă criză”.
♦ 26 iulie 1940.
• În cadrul vizitei întreprinse în Germania, prim-ministrul român Ion Gigurtu şi ministrul de Externe Mihail Manoilescu sunt primiţi de ministrul german de Externe Joachim von Ribbentrop, care adoptă o atitudine extrem de rece şi dură faţă de România, acuză că aceasta a promovat o politică, dacă nu antigermană, ,,evident pro-britanică” şi face cunoscut că ,,interesele germane în Balcani sunt limitate la dorinţa de a vedea că în această regiune domneşte liniştea, pacea şi ordinea”, că Germania are în zonă doar interese economice şi în niciun caz teritoriale.
• După ce apreciază că cererile revizioniste ungare şi bulgare erau ,,cu totul justificate”, fiind aprobate de germani, că Reich-ul ,,nu doreşte decât să dea sfaturi şi să nu hotărască asupra soartei Balcanilor”, diplomatul german atrage atenţia: ,,A sosit marea perioadă a revizuiriii tratatelor. Trebuie să acţionăm la momentul oportun pentru a evita tensiunea care, dacă continuă, ar putea determina popoarele să-şi ia soarta în propriile mâini şi să oblige guvernele să acţioneze. Acest lucru este valabil atât pentru Ungaria, cât şi pentru România. O conducere înţeleaptă trebuie să se străduiască să adopte măsuri cât mai repede posibil atunci când ele consideră că ele sunt necesare”.
• Sfidând realitatea istorică, ministrul de Externe german consideră că ,,România a devenit nenatural de întinsă şi a obţinut teritorii pe care nu le-a câştigat prin propriile ei eforturi”, că ,,dacă situaţia care a luat naştere nu va fi clarificată de o conducere politică înţeleaptă, atunci catastrofa nu va putea fi evitată” şi atrage atenţia că situaţia nu putea fi soluţionată numai prin ,,rectificări minore de frontieră”.
• Încercâd să scoată castanele din foc cu mâinile viitoarei victime, Joachim von Ribbentrop sfătuieşte România ,,să ajungă la o înţelegere clară şi definitivă cu Ungaria şi Bulgaria cât mai repede posibil”, propune ,,negocieri directe” şi declară că altfel ,,consecinţele ar putea fi deosebit de serioase”.
• Ion Gigurtu răspunde că în acel moment România se pronunţa ,,în favoarea unei strânse cooperări cu Germania”, că ,,ea se încadrează integral în sfera de interese germane”, că ,,doreşte să se adapteze la planurile Führer-ului pentru o nouă ordine în Europa”, că ,,ea poate să-şi îndeplinească sarcinile interne din domeniul bunăstării sociale numai cu sprijinul Germaniei, adică prin încorporarea într-un sistem economic naţioanl-socialist”.
• În legătură cu cererile revizioniste al Ungariei şi Bulgariei, prim-ministrul român declară că va încerca să rezolve problema ,,pe formula revizuirii frontierei, plus un schimb de populaţie, deoarece o revizuire pe scară largă a frontierei va duce la crearea unei mişcări iredentiste române şi va duce la noi complicaţii în viitor”. Solicită din partea Germaniei garantarea frontierelor, ajutor economic şi în armament (în special în tunuri antiaeriene şi anticar, avioane, rprecum şi un credit de 600 milioane de mărci pe o perioadă de 10 ani).
• În finalul discuţiei, ministrul de Externe german declară ,,într-un mod cât se poate de clar, că dacă nu se ajunge la o soluţionare a problemelor litigioase cu Ungaria şi Bulgaria, atunci consecinţele ar putea fi deosebit de serioase”.
• La scurt timp după discuţia avută cu Joachim von Ribentrop, prim-ministrul Ion Gigurtu şi ministrul de Externe Mihail Manoilescu au fost primiţi şi de Hitler, la Berghof.
• ,,România – a declarat Ion Gigurtu, conform Notei întocmite de interpretul Paul Schmidt – este pregătită pentru concesii deoarece este pe deplin conştientă de situaţia în care se află şi de dorinţa Führer-ului de a stabili o nouă ordine în Europa, din care el vrea ca şi România să facă parte. Guvernul român speră însă că vecinii ei vor fi de asemenea rezonabili şi că îşi vor formula cererile în limitele care vor face posibilă instaurarea unei stări permanente de pace în Balcani. Ar fi deplorabil şi fără folos dacă Ungaria şi Bulgaria vor formula pretenţii atât de mari încât din ele ar lua naştere un nou iredentism românesc. Atât poporul cât şi regele au însă încredere deplină în simţul de dreptate al Führer-ului”.
• Penibilul pentru prim-ministru român nu luase însă sfârşit. La întrebarea lui Hitler ce suprafaţă era dispus să cedeze Ungariei, Ion Gigurtu a răspuns că ,,România este gata să cedeze 14 000 kmp”. După ce consemnează acest răspuns, Paul Schmidt mai notează: ,,La acest punct, Manoilescu a făcut un gest care lăsa să se înţeleagă că acesta nu este ultimul cuvânt al românilor”.
• ,,Gigurtu – mai consemnează interpretul – s-a interesat dacă nu ar fi recomandabil – pentru uşurarea situaţiei politice din România – să aibe loc negocieri, tot pentru revizuire, între celelalte state balcanice, astfel încât guvernul român să poată arăta poporului său că şi alte ţări sunt nevoite să facă concesii. Führer-ul însă s-a pronunţat împotriva unui astfel de procedeu”.
♦ 30 iulie 1940.
• După vizita efectuată în Germania şi Italia, dovedind că nu înţelesese nimic din mesajul liderilor celor două mari puteri europene ale momentului şi luând propriile dorinţe drept realitate, Mihail Manoilescu se pronunţă pentru soluţionarea cererilor revizioniste ungare prin schimb de populaţie.
♦ 3 august 1940.
• Percepând sensul mesajului lui Hitler, Carol al II-lea încearcă ,,să spargă ghiaţa” şi să iniţieze negocieri cu Budapesta pe baza principiului ,,unui schimb de populaţie, în baza căruia niciun român nu ar urma să treacă sub stăpânire ungurească”. În acest sens se decide trimiterea unei misiuni confidenţiale la Budapesta, în frunte cu Raoul Bossy, ambasadorul român la Roma.
• În acest timp, Peleki Pál înaintează un Pro-memoria lui Benito Mussolini prin care arată că Ungaria respinge ideea oricărui schimb de populaţie cu România şi cere sprijin italian pentru ,,anexarea întregii Transilvanii şi stabilirea frontierei dintre România şi Ungaria pe întregul arc carpatic”. • Prim-ministrul ungar mai preciza că ,,graniţa Carpaţilor este de neschimbat”.
♦ 10 august 1940
• Guvernul român ia cunoştinţă de Memoriul guvernului ungar din 7 august, din care rezulta poziţia Executivului de la Budapesta: ,,Ungaria n-a renunțat niciodată la recuperarea părților sale pe care România a pus mâna în condiții și cu mijloace ce sunt de relevat în interesul negocierilor în curs. România știe prea bine că starea de lucruri creată în 1920 a fost considerată de toți ungurii ca provizorie și că nu va fi pace și înțelegere sinceră între Ungaria și România fără rezolvarea problemelor teritoriale. Totuși, guvernul ungar este gata să facă sacrificii foarte serioase în speranța că aceste sacrificii vor fi răsplătite în viitor printr-o amiciție sinceră și, poate, o colaborare strânsă între cele două țări. Bineînțeles, orice palmă de teritoriu pe care guvernul ungar nu o revendică este un greu sacrificiu, dificil de justificat înaintea opiniei publice a țării, câtă vreme pentru România situația este cu totul alta. O stăpânire de 20 de ani nu se poate compara cu o posesiune milenară. Sacrificiul pe care guvernul ungar este gata a-l oferi României constă în faptul că consimte a încheia un compromis pentru teritoriile pe care dictatul unilateral de la Trianon l-a oferit României. Totuși, guvernul ungar nu se poate încărca de răspunderea compromisului decât în cazul că problema se va reglementa prietenește, fără tergiversare în cel mai scurt timp. Odată compromisul stabilit, guvernul ungar acceptă ideea schimbului de populație pentru toată întinderea României și, în schimb, va cere românilor să-i trimită pe ungurii locuind în România, fără a face deosebire între Vechiul Regat și România Nouă. Populația românească din teritoriile retrocedate și din Ungaria actuală va putea fi consultată de guvernul ungar dacă vrea să rămână sub stăpânire ungurească sau preferă să treacă sub guvernare românească. Se înţelege de la sine că drepturile românilor care vor rămâne în Ungaria vor fi toto atât de scrupulor respectate ca şi cele ale ungurilor. Populaţia schimbată de cele două părţi are dreptul la indemnizaţie completă. Modalităţile imdemnizării vor fi discutate cu guvernul român cu ocazia reglementării finale a chestiunilor financiare în suspensie între cele două ţări. Nimic nu se opune ca guvernul român să reţină pe ungurii care îşi exprimă în scris dorinţa de a rămâne în România. Prin această procedură devine inutil de a discuta cifre statistice sau de a se încurca în polemici interminabile cu privire la procentajul ungurilor sau românilor locuind în partea cutare sau cutare a României. După părerea guvernului ungar o înţelegere cu românii pare posibilă în câteva zile. Aceasta este cu atât mai necesar cu cât schimbul de populaţie va trebui efectuat înainte de iarnă. De îndată ce guvernul român declară că acceptă această procedură, guvernul ungar va aduce la cunoștință noua linie de frontieră care este mai mult decât echitabilă și care va fi satisfăcătoare, sigur și pentru interesele României. Pentru a înlătura orice echivoc, guvernul ungar se simte dator a declara că nici nu vrea, nici nu se poate târgui. Va face deci cunoscută României ultima limită până la care poate merge în mod rațional și care va corespunde însă semnificației adevărate a concepției de compromis. Guvernul ungar speră să aibă în câteva zile în mâinile sale dovada irefutabilă a bunei voinţe a guvernului român. Ungaria nu vrea să impună prietenia sa niciunei alte ţări, dar crede că poate afirma că nu există naţiune care să se fi căit că a dobândit-o”.
• După ce a luat la cunoştinţă de conţinutul Aide-mémoire-ului guvernului ungar guvernul român întocmeşte propriul său document de răspuns, care avea să stârnească… entuziasmul Executivului de la Budapesta.
• Fără a combate în vreun fel netemeinicia cererilor revizioniste ale guvernului ungar, guvernul român apreciază că Ungaria urmărea ,,o prietenie sinceră și o colaborare strânsă între cele două țări”, că aceasta corespundea ,,întru-totul sentimentelor și intențiunilor” sale, că ,,ar fi foarte fericit să ajungă la o înțelegere amicală cu guvernul ungar care ar putea fi punctul de plecare pentru o colaborare infinit salutară pentru cele două nații a căror soartă este strâns legată prin poziția lor geopolitică”, că ,,împărtășește părerea că problema existentă între cele două state trebuie reglementată în mod amical, fără tergiversări și în cel mai scurt timp pentru că crede că starea de nervozitate de cele două părți ale frontierei nu trebuie să continue la infinit”.
• În condiții normale aceste precizări erau fireşti. Nu însă și în contextul în care guvernul ungar îi ceruse să renunțe la unele părți din trupul țării, făcându-i cunoscut că urma să-i aducă la cunoștință ,,noua linie de frontieră”.
• În continuarea documentului de răspuns, guvernul român își făcea cunoscută poziția în vederea soluționării crizei, însistând asupra schimbului de populaţie şi a unor modificări de frontieră: ,,Noi credem că scopul care este natural să fie urmărit de cele două părți este de a rezolva în mod radical chestiunea minorităților naționale și de a pune cele două state ale noastre în situațiunea de a fi cât mai omogene din punct de vedere etnic, cuprinzând în limitele frontierelor lor cel mai mare număr posibil de conaționali. În acest scop, schimbul de populație – guvernul ungar are în vedere el însuși aceasta în Aide-memoire-ul său – pare a fi nu numai o măsură eficace, ci atât de important că domină chiar și chestunile teritoriale, în sensul că acestea din urmă trebuie să se pună în mod logic numai în funcție de chestiunile schimbului de populație. Cu alte cuvinte, noi credem că deplasarea de frontieră nu poate fi oportună decât în măsura în care poate mări spațiul vital al statelor care au de repatriat în cadrul lor teritorial conaționali care s-ar afla în cadrul teritorial al altui stat. Sperăm ca acest principiu, care joacă vădit în favoarea Ungariei – căci ungurii actualmente în România reprezintă un număr mult mai important decât românii din Ungaria – va fi luat în considerare de guvernul ungar. Sugerând acest principiu nu credem că este de natură a ne angaja în târguială sau prelungirea negocierilor, ceea ce nu ar fi în intenția guvernului român. Dimpotrivă, credem că plecând de la acest principiu se va putea ajunge destul de repede de a-i da o expresie concretă care – în definitiv – se va întemeia și pe nevoia reală a fiecărui stat de a cuprinde între fruntariile sale pe toți conaționalii săi și – în măsura posibilului – pe nimeni altul decât conaționalii săi”.
• Valer Pop consideră că prin acest schimb de documente s-au clarificat ,,cele două teze care erau sortite să se înfrunte: 1. Guvernul ungar, întemeindu-se pe un litigiu teritorial, s-a pronunţat pentru un compromis teritorial, urmând a propune o nouă linie de frontieră – reprezentând ultima limită a concesiunilor din partea Ungariei – asupra căreia nu înţelegea să mai discute sau să se târguiască. O dată cu această frontieră acceptată de România se puteau discuta şi reglementarea schimbului de populaţie şi toate celelalte consecinţe rezultând din acest compromis teritorial. 2 Guvernul român, lâsnd să se subînţeleagă că că nu recunoaşte existenţa unui litigiu teritorial, s-a fixat asupra unei soluţii cu caracter etnic, adică omogenizarea naţională a celor două state prin schimb de populaţie, admiţând oportunitatea deplasării de frontieră numai în funcţie şi drept conesecinţă logică a schimbului de populaţie”.
• Prin urmare, niciun oficial român nu a înţeles (sau nu a vrut să înţeleagă) că ungurii (sprijiniţi de germani şi italieni) doreau o cedare masivă de teritoriu şi nu ajustări de frontieră.
♦ 11 august 1940
• Entuziasmat de răspunsul Executivului de la București din 10 august 1940, guvernul ungar răspunde printr-un nou Aide-mémoire prin care preciza: ,,Guvernul ungar se felicită de a fi avut încredere în bunăvoinţa guvernului român în vederea reglementării cel mai repede cu putinţă a problemelor teritoriale existente între cele două state. Într-adevăr, promptitudinea cu care guvernul român a binevoit să răspundă într-un mod pozitiv la Aide-mémorire-ul ungar din 7 august promite o lichidare rapidă a chestiunilor care de 20 de ani erau de netrecut între cele două state a căror colaborare este necesară nu numai Ungariei, dar şi întregii noastre regiuni. Spiritul de realitate al guvernului român se manifestă în mod concludent în fraza din Aide-mémoire-ul român din 10 august, care zice între altele: «deplasarea de forntieră nu poate fi oportună decât în măsura în care poate mări spațiul vital al statelor etc.». Aide-mémoire-ul român indică de acum destul de bine acest spaţiu vital, zicând că va fi întemeiat pe logică şi pe nevoia reală a fiecărui stat de a surprinde între fruntariile sale pe toţi naţionalii săi – şi în măsura posibilului – pe nimeni altul decât pe naţionalii săi. De altfel, acesta este scopul pe care îl urmăreşte Aide-mémoire-ul ungar din 7 august. Este însă o dovadă istorică că e vorba de un adevărat spațiu vital pe care guvernul ungar își va îngădui să-l delimiteze printr-o nouă linie de frontieră, care după părerea sa, va fi potrivită de a asigura pacea și amiciția durabilă între Ungaria și România. Guvernul ungar împărtăşeşte şi punctul de vedere al guvernului român că trebuie aşezate cele două state ale noastre în situaţia de a fi cât mai omogene din punct de vedere etnic, cuprinzând în limitele frontierelor lor cel mai mare număr posibil de naţionali. Guvernul ungar este fericit de a fi de acord cu guvernul român de a face să înainteze negocierile şi se grăbeşte a numi pe delegatul său în persoana excelenţei sale domnul Andrei de Hory, consilier intim regal ungar, trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar, care va fi însoţit de un ofiţer de stat major ungar”.
• Era deci clar că în concepția Budapestei noua linie de frontieră ungaro-română urma să includă intrândul secuiesc și nu o zonă de la granița de vest a României, cum sperau regele Carol al II-lea, preierul Ion Gigurtu, ministrul de Externe Mihail Manoilescu şi alţii.
♦ 15 august 1940.
• Înaintea discuţiilor cu delegaţia ungară de la Turnu Severin, Valer Pop – desemnat ca şef al delegaţiei române -, declară regelui Carol al II-lea: ,,Suntem în faţa necunoscutului, neinformaţi şi insuficient pregătiţi pentru a înfrunta lupta”. Cere suveranului ,,mână liberă pentru întâia şedinţă şi autorizaţia de a respinge de plano, printr-o declaraţie scurtă, teza şi revendicările ungare, dacă acestea vor fi excesive”. În Memoriile sale avea să precizeze că ,,scopul acestei atitudini trebuia să fie înlăturarea aparenţei că România ar putea accepta – fie chiar şi în mod trecător – astfel de revendicări excesive ca bază de discuţie”. Regele îi dă ,,fără ezitare, mănă liberă, precum şi autorizaţia solicitată”. Ion Gigurtu şi Mihail Manoilescu consimt şi ei ,,fără discuţie”.
♦ 16 august 1940
• La orele 12.00, la Turnu Severin, în sala mare a palatului Bibicescu, încep discuţiile între delegaţiile ungară şi română, prilej cu care Hory Andras prezintă un Aide-memoire (însoțit de o hartă cu linia de frontieră propusă): ,,Guvernul ungar, în memoriile sale din 7 și 11 august, și-a permis de a expune anumite principii pe baza cărora își întemeiase speranța de a putea ajunge la un compronis cu România. Guvernul român, dându-și foarte probabil seama de această dorință, a binevoit să accepte ordinea de idei pe care guvernul ungar a dezvoltat-o. Guvernul român, într-adevăr, a trebuit să-și dea seama că guvernul ungar este gata să-și ia responsabilitatea unui compromis leal, chiar cu prețul a grele sacrificii și al unei discriminări manifeste în prejudiciul său. Situația guvernului ungar nu este ușoară. Este evident că guvernul român, după ce a încheiat un acord cu U.R.S.S. și fiind pe punctul de a încheia un altul cu Bulgaria, în în baza principiului «statu quo ante», a făcut o discriminare în prejudiciul Ungariei, care are un titlu milenar asupra întregii Transilvanii. Totuși, poporul ungar, care a suferit atât prin dictatul de la Trianon, a înțeles că nu trebuie cauzate suferințe asmănătoare unui popor cu care are ferma intenție de a trăi în bună înțelegere sau, chiar, de a căuta o colaborare durabilă și utilă pentru fiecare din cele două părți. Este de sperat, cel puțin, că poporul ungar va găsi în aceasta o compensație. Cu acest scop, guvernul ungar își permite a propune României o împărțire a teritoriului în litigiu. Noua linie de frontieră pe care guvernul ungar își permite de a propune guvernului român se găsește pe harta anexată. Guvernul ungar speră că guvernul român, dacă ia în considerare că partea cea mai bogată din punct de vedere industrial, minier și agricol rămâne sub dominație română și dacă aplică întocmai principiile pe care a binevoit să le dezvolte în memoriul său din 10 august, principii care ar permite a crea spații vitale pentru cele două state pe cât de omogene cu putință din punct de vedere etnic – după ce s-au efectuat schimburile de populație care se impun – va ajunge la concluzia că propunerea guvernului ungar este plină de sacrificii, mai mult decât echitabilă, și că ea este realizabilă pentru binele celor două popoare. După calculele guvernului ungar, pe teritoriile destul de sărace care ar reveni Ungariei după împărțirea teritoriilor în litigiu, ar trebui asigurată existența a aproape 2,5 milioane de unguri care se găsesc acolo sau se recrutează, în afară de aceștia, din populația celeilate jumătăți a Transilvaniei și din Vechiul Regat, la numărul cărora ar trebui adăugați acei care au fost alungați de la vetrele lor în 1918/1919 și chiar mai târziu, cărora autoritățile romîne, în timp ce ei încercau să găsească un remediu contra hotărârilor de explulzare în masă, le-au răspuns că ar fi mai bine «să facă apel la bunul Dumnezeu». Pentru a evita orice echivoc, guvernul unagr declară că nu este însuflețit de niciun resentiment și că drepturile tuturor românilor care vor voi să rămână sub suveranitate ungară vor fi respectate tot atât de scrupulos ca cele ale ungurilor. Guvernul ungar este îndrumat de convingerea că ar fi o politică de scurtă vedere faptul de a reînsufleți supărările trecutului, din moment ce toate problemele dintre România și Ungaria vor fi lichidate. Guvernul unagar nu vrea să cauzeze României răni nevindecabile atunci când îi caută prietenia”.
• Fără să desfacă harta în faţa delegaţiei ungare, Valer Pop, şeful delegaţiei române, de retrage şi o consultă (cu generlul Corneliu Dragalina şi Radu Cruţescu, ambasadorul român la Budapesta) şi constată că ,,noua linie de frontieră cerută de Ungaria este excesivă, peste orice măsură” lăsând sub suzeranitatea statului român doar ,,judeţele Făgăraş, Sibiu, o parte din Târnave cu oraşul Blaj, un colţ din judeţul Albă, fără Albă Iulia, Hunedoara şi Banatul însă cu două capete de pod pentru Ungaria la sud de Mureş”. Prin urmare, Ungaria revendica ,,mai mult decât 2/3 din Ardeal, circa 67 000 kmp cu 3 900 000 locuitori, între care 2 200 000 români și numai 1 200 000 unguri”.
• La redeschiderea ședinței, Valer Pop a declarat, în numele guvernului român, că propunerile guvernului ungar erau ,,în contrazicele izbitoare” cu cele anterioare și că ,,nu pot constitui o bază acceptabilă de discuție pentru a crea o atmosferă de destindere și raporturi de prietenie viitoare sau cel puțin de bună vecinătate între cele două țări vecine”.
• După un dialog ,,aprig” cu Hory Andras, șeful delegației române a propus întreruperea lucrărilor până la 19 august 1940, fapt acceptat de șeful delegației ungare.
• Analizând consecințele militare ale noii linii de frontieră propusă de guvernul ungar, generalul Corneliu Dragalina concluziona: ,,Deocamdată, prin frontiera propusă, Ungaria ia cea mai mare parte din litigiu, pregătind în același timp posibilități bune pentru ocuparea restului care rămâne tot litigios. Mentalitatea ungară este neschimbată: refacerea Coroanei Sfântului Ștefan”.
♦ 17 august 1940.
• La orele 11.30, Valer Pop prezintă regelui Carol al II-lea sinteza discuţiilor româno-ungare de la Turnu Severin şi propune: ,,România să repete respingerea propunerii ungare cu o largă şi zdrobitoare argumente, apoi să propună ca bază de discuţie soluţia etnică şi realizabilă prin schimb de populaţie: dacă ungaria acceptă solţia etnică şi schimbul de populaie să se treacă la discutarea şi stabilirea măsurii de aăaplicare a principiului şi numai la urmă să se examineze şi să se statornicească consecinţele teritoriale ce ar decurge din aplicarea principiului etnic şi a schimbului de populaţie. Am apăsat asupra necesităţii de a se lucra stăruitor paralel cu conferinţa – la Berlin şi Roma”.
• Seara, suveranul consemnează în Jurnal: ,,Halal de aşa spiriit de împăciuire, este într-adevăr comic că obrăznicia ungurescă să poată merge până acolo. Este, pe de altă parte, bine, căci arată lumii întregi care este concepţia adevărată a ,,dreptăţii ungureşti” şi i-a pus în lumina cea mai defavorabilă posibil”.
♦ 19 august 1940.
• La reluarea tratativelor, Valer Pop face cunoscut că invocarea de către guvernul ungar a evacuării Basarabiei și a nordului Bucovinei și eventuala cedarea din Cadrilater ,,n-au niciun raport” cu problema discutată și repetă punctul de vedere al guvernului român conform căruia ,,schimbul de populație domină chestiunile teritoriale, în sensul că acestea din urmă trebuie să se pună în mod logic numai în funcție de chestiunile de schimb de populație”, că ,,deplasările de frontiere nu pot fi oportune decât în măsura în care pot augmenta spațiul vital al statelor ce au de a aduce în cadrul lor teritorial conaționali care s-ar găsi în cadrul teritorial al altui stat”, astfel încât fiecare stat să cuprindă între frontierele sale ,,pe toți conaționalii și, pe cât posibil, numai pe naționalii săi”.
• Șeful delegației române a mai precizat că memoriul ungar din 16 august dovedea ,,incompatibilitatea totală” a concepției ungare cu cea română, că propunerea ungară ,,trage o frontieră cu totul arbitrară, care nu decurge din niciun principiu și care nu poate rezista niciunei critici”.
• După ce a combătut alte așa-zise argumente ungare, Valer Pop a declarat că propunerea guvernului ungar apare guvernului român ,,atât de exorbitantă că ar fi justificat să piardă orice speranță în rezultatul final al conferinței de la Turnu-Severin și utilitatea continuării ei”.
• Pentru a da totuși încă o dată ,,dovada sincerității sale în ceea ce privește dorința sa de pace și de conciliere cu Ungaria” a informat că delegația română era dispusă să continue negocierile dacă delegația ungară ,,ar binevoi să comunice că este gata să accepte în numele guvernului ungar, ca bază de discuție, principiul schimbului de populație”.
• Pentru ,,a studia foarte serios” conținutul declarației române, Hory András a solicitat o pauză de câteva ore.
• La reluarea discuțiilor, șeful delegației ungare a declarat că memoriul român ,,respinge explicit și definitiv propunerile ungare și aceasta fără a prezenta nicio altă propunere concretă sau altceva echivalent”.
• Apoi a reamintit că guvernul ungar a subliniat de la început că ,,un acord principial trebuie să fie realizat cu privire la noua linie-frontieră”, că ,,fără această procedură orice altă discuție ar fi lipsită de elemente indispensabile unei negocieri uitile și serioase”.
• Pentru ca partea română să-și pregătească răspunsul, ședința s-a suspendat 15 minute.
• În acest timp, Valer Pop a declarat lui Hory András și lui Bárdosszy László (într-o discuție neoficială) că Ungaria trebuie să înțeleagă faptul că ,,dacă ni se cere un teritoriu pur și simplu nu avem nimic de dat”. ,,Dacă însă Ungaria vrea repatrierea ungurilor din Ardeal – a precizat şeful delegaţiei române – suntem gata a trata, trăgând toate consecințele ce ar decurge din aplicarea principiului etnic realizabil prin schimb de populație… Câtă vreme există o Românie și o armată română tezele teritoriale nu se discută și nici pământ românesc nu se negociază. Jamais, á tout jamais!”.
• La redeschiderea ședinței, Valer Pop a făcut cunoscut că guvernul român ,,nu are nimic nici de retras, nici de adăugat” față de precizările anterioare, că ,,față de teza guvernului imperial ungar, care se bazează pe revendicări de ordin teritorial, fără a lua în considerație principiul etnic, teza guvernului regal român s-a întemeiat și se întemeiază, fără duplicitate și fără rezerve, pe principiul etnic, realizabil în practică prin schimbul de populație și comportând drept consecință logică, corective de ordin teritorial, în măsură, bineînțeles, în care acest principiu și-ar găsi aplicare”. Prin urmare, pentru a evita ,,orice pierdere de timp”, guvernul ungar trebuia ,,să decidă dacă primește sau nu drept bază de discuție principul etnic cu corolarele sale”.
• În continuare, Hory András a solicitat lui Valer Pop o întâlnire între patru ochi declarându-i că s-a decis să plece imediat la Budapesta pentru ,,o clarificare definitivă”, restul delegației ungare urmând a rămâne la Turnu Severin. A mai întrebat dacă s-ar putea păstra la Budapesta ,,o vagă speranță că teritoriul locuit de secui ar putea avea vreo legătură cu Ungaria”.
• Răspunsul lui Valer Pop a fost categoric: ,,Dacă Ungaria vrea să aibă pe secui, la rigoare îi poate avea pe calea schimbului de populație; teritoriul locuit de secui însă face parte în mod organic din pământul românesc și asupra cedării lui nu se poate nici negocia, nici ajunge la un acord, niciodată”.
• La acest răspuns tranșant, șeful delegației ungare a încercat din nou ,,marea cu degetul”, rugând să i se dea ,,cel puțin o vagă imagine a viitoarei frontiere care ar urma de pe urma schimbului de populație”.
• I s-a răspuns că acest lucru se putea ști ,,în mai puțin de 48 de ore”, după ce Ungaria va accepta însă definitiv principiul etnic realizabil prin schimb de populație, va indica numărul de unguri ce urmează a fi evacuați din Ardeal și dacă se va angaja să-i repatrieze realmente”.
• În urma întreruperii tratativelor româno-ungare (începute la 16 august la Turnu Severin), Wilhelm Fabricius comunică lui Mihail Manoilescu că ,,Berlinul refuză să arbitreze și invită cele două să se înțeleagă singure”.
♦ 21 august 1940.
• Wilhelm Fabricius şi Pellegrino Ghigi sunt chemaţi pentru consultări la Berlin, respectiv Roma. Întrebat de către Joachim von Ribbentrop care este poziția sa în ceea ce privește noua frontiera româno-ungară, Wilhelm Fabricius propune desprinderea de România unei regiuni de frontieră, locuită în majoritate de maghiari. Considerând acest teritoriu prea mic, ministrul de Externe german adaugă şi Clujul. La insistențele lui Carl Clodius a fost inclusă și regiunea secuiască. Decizia finală avea să fie luată de Hitler, la Berchtesgaden.
♦ 23 august 1940.
• Wilhelm Fabricius declară lui Mihail Manoilescu că pentru România pot exista două soluții: una minimală – cedarea a circa 21 000 kmp (fără județul Arad) și alta maximală – circa 27 000 kmp (inclusiv județul Arad). Românii răspund că ambele soluții sunt exagerate.
♦ 24 august 1940.
• La Turnu Severin, la orele 10.50, se reiau discuţiile româno-ungare în problema Transilvaniei.
• Cu puţin timp înainte, Hory András a declarat, neoficial, lui Valer Pop că deoarece nu a reușit să convingă guvernul ungar să accepte ca bază de discuții principiul etnic și schimbul de populație, tratativele nu se mai puteau desfășura eficient dacă guvernul român nu va prezenta o contrapropunere concretă în ceea ce privește noua frontieră.
• Apoi, în cadrul oficial, șeful delegației ungare a citit un Memoriu al guvernului de la Budapesta în care se preciza că ,,Ungaria ar vrea să obțină revendicările sale pe căi pașnice”, că guvernul ungar ,,nici nu vrea, nici nu poate face să emigreze secuii de la vetrele lor, niciodată și sub nicio condiție”.
• În continuare, în document se punea tranșant problema: ,,Dacă guvernul român vrea, da sau nu, să desemneze teritoriile pe care este gata a le retroceda Ungariei”, căci ,,nu există altă procedură care să permită de a termina faza cea mai primejdioasă a negocierilor în curs”. În cazul în care delegația română refuza ,,să desemneze teritoriile pe care guvernul român ar fi gata să le retrocedeze Ungariei” acesta ,,ar trebui să dea fără ezitare răspunsul său negativ”. Altfel, șederea delegației ungare la Turnu Severin ,,va deveni inutilă și va lua sfârșit”.
• Constatând că Memoriul guvernului unagar se întemeia pe ,,principiul retrocedării de teritorii, fără a ține seama de realitatea etnică”, Valer Pop a declarat, în numele guvernului român, că nu poate accepta ,,o astfel de propunere ca bază pentru negocieri”.
• În replică Hory András a declarat și el: ,,Fiindcă, potrivit instrucțiunilor mele, îmi este cu neputință să negociez pe altă bază trebuie să declar, cu cel mai mare regret, că nu pot trata mai departe”.
• Apoi a adăugat: ,,Am făcut o propunere de compromis. Am avut onoarea de a vă comunica și în aceste conversații particulare că aceasta a fost pentru noi o mare jertfă. Nu este azi întâia zi când România a luat cunoștință de dorințele Ungariei: 20 de ani le-am susținut… Am spus de la început că este vorba de o chestiune teritorială, natural cu toate consecințele etnice… Găsim că nu se poate rezolva chestiunea decât numai pe bază teritorială”.
• La rându-i, Valer Pop a replicat: ,,Noi, România, nu avem de dezlegat cu Ungaria nicio chestiune teritorială. Suntem însă dispuși și gata să solicităm chestiuni naționale și etnice, chiar a le rezolva definitiv. Propunerea, care este o propunere teritorială și exclusiv teritorială, deoarece trece sub stăpânire străină peste 2 milioane de români și exclude putința schimbului, deoarece în restul Transilvaniei ar rămâne numai 162 000 de unguri – regret că trebuie să o spun încă odată – nu este o propunere de compromis. Nu putem lua în considerare nici astăzi și nici în viitor propuneri care trec sub stăpânire străină chiar și numai un singur român. După cum însă nu vrem să trecem sub stăpânire străină niciun singur român, la fel suntem gata a accepta o soluție care nu mai menține niciun singur ungur sub dominație străină”.
• În final, ședința s-a încheiat după ce s-a redactat, de comun acord, un Comunicat în care se preciza că discuțiile s-au încheiat la cererea delegației ungare.
• Încercând să creeze o nouă bază pentru discuții, Mihail Manoilescu a reproșat lui Valer Pop (în seara zilei, printr-o telegramă) că a fost surprins (împreună cu prim-ministrul Ion Gigurtu) că a dat ,,un răspuns atât de tranșant” înainte de a fi consultat (prin telefon) și i-a cerut să comunice lui Hory András că în ședința următoare delegația română va prezenta o documentare completă și o motivare a punctului său de vedere și o hartă care să ilustreze concepția românească privind spațiul vital ce trebuia acordat Ungariei în cadrul schimbului de populație.
• Contrariat de aceste instrucțiuni, Valer Pop a comunicat guvernului român că modificarea ultimei declarații a delegației române ,,ar fi o mare greșeală și nu ar însemna altceva decât conformarea noastră la tactica urmărită de delegația maghiară, și mai ales, la sugestiile insistente făcute în convorbirile particulare care s-au întețit în cursul zilei de astăzi, și anume: de a le prezenta o propunere cu caracter teritorial, indicând o linie de frontieră fără ca, în prealabil, ei să fi dat adeziunea lor, pentru soluționarea litigiului româno-ungar, la principiul etnic realizabil prin schimb de populație”.
• ,,Tactica delegației ungare – continua șeful delegației române – este evidentă: ei urmăresc de a putea ajunge la două propuneri teritoriale care să stea față în față și între care, fie prin meditațiune, fie prin negociere, fie prin arbitraj, să poată obține media, ceea ce ar fi absolut inacceptabil din punctul de vedere al intereselor românești. Răspunsul meu a fost dat în strictă conformitate cu hotărârea unanimă a Consiliului de Coroană, cu instrucțiunile dvs.”. În continuare, șeful delegației române făcea cunoscut că deoarece aceste instrucțiuni erau ,,în contrazicere” cu convingerile sale ,,intime și de nezdruncinat”, în situația în care se insista în transmiterea lor delegației ungare, cu această misiune să fie însărcinat Dinu Hiott.
• Mihail Manoilescu i-a răspuns că propunerea ungurilor de a lăsa pe loc pe secui ,,ne avantajează pe noi” întrucât urma să se dea ,,un spațiu vital mult mai mic ungurilor” în cadrul principiului etnic și a schimbului de populație.
• Valer Pop nu s-a lăsat intimidat și i-a răspuns că la Burcurești ,,este interpretat greșit sensul adevărat al notei maghiare”: ,,Ungurii vor să lase pe loc cu orice preț pe secui însă cu condiția ca aceștia să fie puși sub suzeranitatea statului maghiar, deci pasagiile respective din notă nu pot fi interpretate în mod favorabil nouă. Linia de frontieră, chiar în cazul eliminării ungurilor numai din regiunea de vest și din diaspora, va fi atât de adânc deplasată către interior încât toate nedumeririle și temerile mele exprimate în comunicarea anterioară rămân în picioare; de altfel, ungurii ne-au spus și ne-au lăsat să înțelegem că chiar dacă noi am face indicarea frontierei în temeiul principiului etnic ei vor considera propunerea făcută tot ca una cu caracter teritorial…. Îmi declin pentru mine orice răspundere pentru urmările ce ar putea decurge din prezentarea unei linii de frontieră înainte de acceptarea principiului etnic și a schimbului de populație de către Ungaria, chiar făcând toate rezervele indicate de dvs”.
• În final, Mihail Manoilescu s-a lăsat convins și a acceptat punctul de vedere al lui Valer Pop pentru ,,a nu ne da în spectacol față de delegația ungară”.
• Reîntâlnindu-se cu Hory András, șeful delegației române i-a comunicat că guvernul român insista pentru continuarea negocierilor și i-a comunicat noua inițiativă românească: ,,Guvernul român este dispus a face o propunere însoțită de o hartă, cu indicarea frontierei rezultând din aplicarea schimbului de populație pentru toți ungurii din Ardeal, în afară de secui. Întinderea teritorială a propunerii României este în mod absolut condiționată de efectiva deplasare a acestor unguri din Ardeal, fără de care contrapropunerea noastră nu are niciun sens și nicio valabilitate”. Mai face cunoscut că guvernul român insista pentru continuarea discuţiilor.
• Cu aceasta, tratativele româno-ungare de la Turnu Severin au luat sfârșit, cele două delegaţii părăsind oraşul.
♦ 26 august 1940
• Preocupat de ,,cursul pe care-l lua controversa dintre Ungaria şi România” şi dorind ,,să evite cu orice preţ o criză în Balcani”, Joachim von Ribbentrop telefonează lui Galeazzo Ciano și-i propune să convoace la Viena pe miniștrii Afacerilor Străine român și ungar și ,,să le dea sfaturile amicale ale Axei în vederea găsirii unei soluții”, oferta trebuind a fi însoțită și de un ,,avertisment”: ,,Cel ce nu acceptă sfatul ia asupra sa întreaga responsabilitate a consecințelor viitoare”. Cu acceptul lui Benito Mussolini, ministrul Italian de Externe acceptă.
• Informat despre acest demers, Mihail Manoilescu elaborează un nou Aide memoire prin care reamintea Berlinului şi Romei
• Hitler ordonă ca în trei zile să fie pregătite trupe germane care să ocupe zona petroliferă de la Ploiești ,,în cazul eșecului noilor încercări de mediere politică”.
♦ 27 august 1940.
• După eşuarea tratativelor româno-ungare de la Turnu Severin încercând ,,să evite cu orice preţ o criză în Balcani”, Joachim von Ribbentrop propune lui Galeazzo Ciano (26 august) convocarea, la Viena, a miniştrilor de Externe român şi ungar pentru a li se transmite ,,sfaturile amicale ale Axei în vederea găsirii unei soluţii, demersul fiind însoţit de ,,un avertisment” în sensul că ,,cel care nu acceptă sfatul îşi ia toată răspunderea unor viitoare consecinţe”.
• Convocat în Germania şi întrebat de Joachim von Ribbentrop care este poziția sa în ceea ce privește noua frontiera româno-ungară, Wilhelm Fabricius propune desprinderea de România a unei regiuni de frontieră, locuită în majoritate de maghiari. Considerând acest teritoriu prea mic, ministrul de Externe german adaugă şi Clujul. La insistențele lui Carl Clodius a fost inclusă și regiunea secuiască.
♦ 28 august 1940.
♦ După ce Joachim von Ribbentrop și Galeazo Ciano prezintă lui Hitler propunerile privind teritoriul românesc care urma să fie atribuit Ungariei, acesta ia decizia finală (cedarea de către România a 40 000 kmp; ungurii ceruseră 60 000 kmp).
• Cu acelaşi prilej, Hitler a mai propus ,,să se dea o asigurare în legătură cu existenţa statului român în continuare, deaorece, după reglementarea conflictului, integritatea teritorială a acestui stat este efectiv în interesul Italiei şi Germaniei” şi a decis ca noua linie de demarcaţie româno-ungară să corespundă intereselor şi planurilor viitoare de acţiune germană: stăpânirea (prin intermediul Ungariei) a crestelor Carpaţilor Orientali, pătrunderea până în apropiere de Braşov pentru ,,a proteja” zona petroliferă, dezbinarea Ungariei şi Românei în aşa fel încât ele să fie ţinute ca ,,două bucăți de fier incandescente și de a le modela în interesul Germaniei”, așa cum avea să recunoască Joachim von Ribbentrop.
• S-a mai hotărât să nu se ducă convorbiri cu niciuna dintre cele două delegații, ci ,,la un moment dat, să se supună părților română și ungară o hartă comună germano-italiană, cu linia de demarcație stabilită, care să nu mai constituie un subiect de discuție”.
• Odată stabilită procedura, Joachim von Ribbentrop și Galeazo Ciano au împachetat harta și s-au deplasat, în seara zilei, la Viena.
♦ Pentru a fi sigur că planul va fi aplicat cu orice preț, Hitler a cerut să se ia măsuri militare corespunzătoare, Înaltul Comandament al Wehrmacht-ului ordonând să fie pregătite patru divizii blindate, două divizii motorizate, unităţi de paraţutiţti şi trupe aeropurtate pentru a ocupa zona petroliferă de la Ploieşti, ,,în cazul eşecului noilor încercări de mediere paşnică”.
♦ În acest timp, la Budapesta, Teleki Pál a făcut cunoscut că ,,poziția guvernului ungar este de a impune cu orice preț punctul de vedere de a pretinde în mod consecvent Clujul și întregul ținut locuit de secui”. Pentru Csáky Istvan ultima concesie consta în organizarea unui plebiscit care ,,să hotărască cu privire la apartenența orașului Brașov”.
• La Bucureşti, regele Carol al II-lea a cerut să se insiste pentru aplicarea principiului etnic și a schimbului de populație (s-au luat în calcul și limitele eventualei cedări de teritoriu: între 10 000 și 18 000 kmp). În scrisoarea personală pe care Ion Gigurtu a trimis-o lui Joachim von Ribbentrop (prin Mihail Manoilescu) prim-ministrul român făcea cunoscut că România ,,a consimţit la aceste negocieri” şi a precizat că acestea nu pot avea loc ,,decât pe temeiul schimbului de populaţie deoarece este cu neputină să cedăm populaţie româenască ungurilor şi bulgarilor, căci aceste două popoare au socotit întotdeauna deznaţionalizarea ca un principiu al existenţei lor. După ce informa că în ceea ce priveşte Bulgaria, România ,,nu va susţine păstrarea unei părţi a Cadrilaterului”, Ion Gigurtu făcea cunoscut că în privinţa Ungariei ,,noi stăm pe punctul de vedere al schimbului de populaţie. Drept cea mai largă concesiune am consimţit ca îndată după acceptarea acestui principiu să facem o propunere pentru a eventuală frontieră, dar nu vrem o frontieră astfel concepută să fie socotită ca un compromis şi drept urmare să fie mutată încoace şi încolo judecând-o prin prisma punctului de vedere teritorial”. ♦ 29 august 1940.
• La Viena, discutând mai întâi cu delegația ungară condusă de Csáky István, Joachim von Ribbentrop şi Galeazzo Ciano au propus ca diferendul ungaro-român în problema Transilvaniei să fie soluționat prin ,,arbitraj”.
• Cerând ,,un timp de gândire”, ministrul de Externe ungar a informat guvernul la Budapesta că puterile Axei ,,sunt dispuse să preia controlul de judecător în litigiul dintre Ungaria şi România” şi a întrebat dacă ,,este de acord să primească ca irevocabilă hotărârea pe care o va lua această instanță”, dând asigurări că ,,arbitrii” au lăsat să se înțeleagă că ,,cunosc pretențiile Ungariei și că vor căuta să le ia în considerare atunci când își vor forma decizia juridică”.
• Întrunit în ședință extraordinară, guvernul ungar a decis ,,să se supună fără condiții” deciziei luate de reprezentanţii Germaniei şi Ungariei.
• ,,Arbitrajul” a fost propus de Joachim von Ribentrop și lui Mihail Manoilescu asentimentul guvernului român fiind cerut până la ,,ora 8 seara” (cu precizarea că nu trebuia cifrat deoarece ,,ar cere prea multă vreme”).
• Deoarece, ministrul român al Afacerilor Străine a dezmințit faptul că guvernul de la Bucureşti ar fi cerut vreodată arbitrajul (,,Arbitrajul în chestiuni teritoriale – a precizat Mihail Manoilescu – nu poate să se facă cu un risc nemărginit fiindcă aceasta echivalează cu a da dreptul cuiva să dispună ad libitum de teritoriul naţional, lucru la care n-ar consimţi niciodată un stat”), Joachim von Ribbentrop a replicat că ,,nu există arbitraj cu mâinile legate, fiindcă libertatea absolută a arbitrilor este esenţa oricărui arbotraj”, apoi a vorbit ,,în termeni impresionant de apăsați” de ,,atacul concomitent al Rusiei și al Ungariei ca de un lucru ce ar fi înțeles între aceștia” și a atras atenția că dacă ,,Majestatea Sa regele ar fi rău sfătuit și nu ar primi acest arbitraj, atunci ar fi în câteva zile sfârșitul României”. După ce a precizat că germanii nu mai puteau să facă nicio presiunea asupra ungurilor, care ,,ar intra a doua zi în război”, a cerut ca România să nu considere acest lucru ,,ca un bluf, pentru că Führer-ul nu face bluf”.
• Galeazzo Ciano a precizat şi el că era autorizat de Benitto Musssolinni să declare că în situația în care România nu ar accepta arbitrajul s-ar crea ,,dificultăți Axei și ei vor socoti atunci România printre dușmanii lor”.
• În același sens, Wilhelm Fabricius a precizat lui Valer Pop că în caz de război Germania și Italia vor fi de partea ungurilor.
• În final, Joachim von Ribbentro a scăpat ,,o vorbă” despre suprafața care ar fi trebuit cedată de România și a declarat că viitoarea graniță nu putea fi ,,pur etnică” deoarece schimbul de populație era dificil de realizat. A conchis că soluția trebuia să constea într-o ,,sinteză între principiul teritorial și principiul etnic” și a precizat că teritoriul ce trebuia cedat de România se situa între 68 000 kmp, cât a cerut Ungaria, și 25 000 kmp, cât a oferit România.
• La protestul lui Mihail Manoilescu că ,,noi n-am vorbit niciodată de așa ceva”, ministrul german de Externe a atenționat că în caz contrar ,,veți face război și veți pierde toată Transilvania”.
• Eroarea lui Joachim von Ribbentrop avea să fie recunoscută de Wilhelm Fabricius, în cursul nopții, când a precizat că cifra de 25 000 kmp nu a fost propusă niciodată de România.
• În final, ministrului român al Afacerilor Străine i s-a pus următoarea alternativă: ,,S-au primim arbitrajul astăzi, sau cel mai târziu în cursul nopții, așa ca mâine să se poată da hotărârea și în cazul acesta ne vom bucura de garanția absolută a puterilor Axei pentru integritatea României împotriva tuturor, chiar și de la răsărit, sau dacă nu primim vom fi mâine atacați de Ungaria și de Rusia și va fi sfârșitul României”. Acest lucru avea să fie repetat de mai multe ori.
• Consternat și deprimat după discuția cu miniștrii de Externe german și italian, Mihail Manoilescu a revenit printre colaboratori și le-a declarat: ,,Este îngrozitor; ni se cere un arbitraj pe care trebuie să-l acceptăm până astă-seară și care pune în discuție o cesiune între 25 000 și 65 000 kmp. Dacă nu-l acceptăm va fi sfârșitul României. Mi-au spus-o clar”. Apoi a transmis la București: ,,Situația este mult mai rea… Toate încercările mele de a schimba sau atenua hotărârea au fost zadarnice”.
• În timpul celei de-a doua întrevederi cu Mihail Manoilescu, Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano au făcut cunoscut că ,,Arbitrajul urmează să fie acceptat fără nici o rezervă și condiție, sau respins”. Cei doi au mai comunicat că în caz de neacceptare a ,,arbitrajului” Axa ,,se va dezinteresa de soarta sud-estului Europei și consecințele pot fi pentru România o totală distrugere a ființei sale de stat”. În cazul acceptării, Germania și Italia ofereau ,,garantarea frontierelor României față de oricine, prin totalitatea forțelor lor armate”. Au comunicat că ultimul termen era la ora 24.
• Noaptea târziu, Mihail Manoilescu i-a declarat lui Wilhelm Fabricius că nici ,,rușii nu ne-au tratat în felul acesta, fiindcă, la urma urmei, ne-au dat un ultimatum de trei zile pe când ei ajung să ne socotească răgazul cu orele și minutele”. Ignorând spusele ministrului român de Externe, acesta i-a atras atenția că Joachim von Ribbentrop ,,nu se culcase încă așteptând comunicarea noastră”. Peste ani, tot Mihail Manoilescu avea să consemneze în Memorii: ,,Niciodată n-am simțit mai dureros ce rău este să fii o țară mică, care nu-și poate croi singură destinul, și să atârni de țările mari care hotărăsc soarta lumii”.
• Convocat în noaptea de 29 spre 30 august 1940, Consiliul de Coroană a decis cu 21 de voturi pentru, 10 împotrivă şi o abţinere ,,acceptarea arbitrajului puterilor Axei asupra tratativelor româno-maghiare”, aşa cum consemna Comunicatul Casei Regale.
♦ 30 august 1940
• La Viena, Pellegrino Ghigi și Wilhelm Fabricius au prezentat delegaţiei române (orele 12.00) proiectul definitiv al scrisorilor de garanție, forma definitivă fiind adusă la orele 13.00: ,,În numele și din ordinul guvernului german (italian) am onoare a comunica Excelenței Voastre că Germania și Italia asumă cu începere din ziua de azi garanția de inviolabilitate și integritate a statului român”. Cu același prilej, ministrul român al Afacerilor Străine a fost obligat să semneze două scrisori referitoare la situația germanilor din România, respectiv renunțarea la Cadrilater în favoarea Bulgariei.
• La orele 13.30, delegația română a fost condusă de Wilhelm Fabricius spre hotelul ,,Belvedere”, unde fusese convocată și delegația ungară.
• În timp ce Paul Otto Schmidt se pregătea să citească textul ,,arbitrajului”, Mihail Manoilescu a cerut cuvântul pentru a prezenta o declarație de protest, dar Joachim von Ribbentrop i-a răspuns ,,scurt și brutal” că va vorbi la sfârșit.
• După citirea textului ,,arbitrajului”, în limbile germană și italiană, delegației române i-a fost prezentată o hartă românească pe care era trasată viitoarea linie de demarcație româno-ungară.
• ,,Ochii mei – rememora Mihail Manoilescu – căutau tăietura de la granița de vest pe care cu toții o așteptam. Mi-am dat seama că este însă altceva. Am urmărit cu ochii granița care pornea de la Oradea către răsărit, alunecând sub linia ferată și am înțeles că cuprindea și Clujul… Am început să nu mai văd. Când mi-am dat seama că granița coboară în jos ca să cuprindă secuimea am mai avut, în disperarea mea, un singur gând: Brașovul! O mică ușurare: Brașovul rămâne la noi. Când am privit în toată grozăvia împărțirea Transilvaniei, am înțeles că puterile, care îmi erau mult slăbite, mă părăsesc cu totul. Tabloul dinaintea ochilor s-a făcut neclar, ca un nor galben cenușiu, negru… În clipa aceea mi-am pierdut cunoștința”. Și-a revenit după ce i s-a adus un pahar cu apă. Când i s-a prezentat actul pentru semnare a scos stiloul cu cerneală verde și a iscălit fără să citească. Profitând de de starea în care se afla, Joachim von Ribbentrop nu i-a mai dat cuvântul.
• La, orele 18.00, Joachim von Ribbentrop l-a invitat pe Valer Pop la Hotelul ,,Imperial” și i-a declarat, pe ,,un ton foarte grav”, că ,,este inadmisibil” Comunicatul transmis de autoritățile române de la București în urma Consiliului de Coroană din noaptea de 29 spre 30 august 1940. În Comunicatul respectiv se menționa faptul că decizia Consiliului de Coroană de a accepta ,,arbitrajul” a fost luată ,,în circumstanțe excepțional de grele”, că ,,România trebuia să aleagă între apărarea ființei politice a statului nostru și posibilitatea dispariției lui”.
♦ Concluziile aparţin cititorului!
În încercarea de a scăpa de front, unii militari au recurs la automutilări, la 17 ianuarie 1942 din cei 7 245 militari români răniţi la mână şi la picior, 188 fiind bănuiţi de asemenea practică. 
Alesandru Dutu 