1943. Repatrierea românilor din Kuban.

Planul operațiunilor de repatriere a celor circa 3 300 de români dn Kuban a fost stabilit la 13 aprilie 1943. A doua zi, au fost constituite două comisii speciale de primire și îndrumare a repatriaților ce soseau la Golta și Varvarovka, care funcționau în colaborare cu subcomisiile de repatriere din acele puncte.

Primul lot de 312 refugiați a sosit la Varvarovka la 15 aprilie 1943. Restul au sosit la Golta. Datorită dificultăților cu transportul (lipsa căii ferate), comisia de la Varvarovka a fost desființată, la 11 mai 1943, refugiații fiind dirijați la Golta.

• Pînă la 11 mai 1943 au sosit 2 881 persoane (313 la 15 aprilie, la Varvarovka; restul la Golta: 402 la 16 aprilie, 955, la 18 aprilie, 355 – 22 apr.; 638 – 24 aprilie, 219 – 25, 30 aprilie și 11 mai 1943).

• În Basarabia (la Sărata și Friedensfeld) au fost aduse 53 de familii din Melitopol și Dunaevaka, de la nord de Marea Azov.

• Pe timpul transportului li s-au asigurat hrana și asistența medicală necesară prin grija Guvernământului Transnistriei, în gări special indicate instituindu-se centre de aprovizionare.

Repatriații din Kuban au fost colonizați în localitățile Hârjeu, Sărătica, Vărăncău, Ecaterinovka și o parte în orașul Râbnița.

• Pentru a se obține sate curat românești a fost evacuată populația neromânească, ucraineană, în special, adusă de sovietici nu cu mult timp înainte, aceasta fiind dusă în județul Oceacov (555 familii: 142 familii de ucraineni cu 569 locuitori din Hârjeu la 21 aprilie 1943, 162/ 654 ucraineni din Hârjeu și Sărățica la 24 aprilie 1943, 132/453 ucraineni și polonezi din Râbnița la 26 aprilie 1943, 118 familii de ucraineni din Ecaterinovka la 2 mai 1943).

• Criteriile care au stat la baza exceptării de la evacuare a populației ucrainene au constat în existența unui procent de 25% sânge românesc (bunicul sau bunica român-moldovean), precum și în practicarea unor meserii utile.

O atenție deosebită s-a dat românilor din Moldovanka, sat din Kuban, înființat la sfârșitul secolului al XIX-lea prin colonizarea românilor din județele Orhei, Soroca, Tighina și Lăpușna, unde locuiau 3 300 de modoveni (1 000 de familii, din care doar 56 mixte de gospodării), Ion Antonescu decizând, în aprilie 1943, să fie aduși „cât mai urgent și cu tot avutul lor și direct, fără oprire în Crimeea”, într-un sat din Transnistria sau, dacă nu era posibil acolo, în Basarabia, într-unul din satele germane evacuate din județul Râbnița.

• În din decembrie 1942, primarul şi învăţătoarea din Moldovanka s-au adresat autorităţilor române, cu următoarea scrisoare (scrisă în româneşte cu caractere slave): „Domnul mareşal, Măriei Dumneavoastră, ostei Măriei Sale Regelui nostru Mihai şi Domnilor generali ai armii române, mulţămim că aţi muncit şi războit de ni-aţi scăpat de ist mare foc şi năcaz, mântuind de amu pe comunişti sovietici ce or adus în ogrăzile noastre pustie, în casile noastre plângere şi scârbă – că de amu nu mai erea chip de trăit. Şi vă rugăm noi moldoveni din satul Moldovanka, în numele lor, eu primarul Ion Hanganu, eu învăţătoarea Ana Onuţ, pentru noi şi pentru neamurile noastre din Caukazul Sever prenumele Chiuleni, Subebsca, Bocanca, Natuhai, Greci din raionul Crimskaia şi să răzrăşiţi pentru noi şi copii noştri prahila svintei cărţi că bine şi plăcut iastă înaintea Domnului a trăi fraţi împreună şi să ne duceţi pe toţi cu a noastră voinţă în ţara românească şi să întărim acolo hospodărie pricum am întărit şi aici în Caukaz pân a nu să începe colictivizaţia comunistâ jidănească a bolşevicilor care ni-o sărăcit. Să trăiască România, Ţara Moldovenilor şi Măria Sa Regele Românilor Mihai şi Mareşalul Ion Antonescu, Generali oştirei şi armia moldovenilor care ni-a mântuit de focul ist mare, care ni-aţi slobozit şi liberat”.

• Acțiunea de repatriere a început la 24 martie 1943 când populația a fost adunată și anunțată despre repatriere. S-au înscris benevol 2 721 persoane. Nu s-au înscris sau s-au retras 148 de familii de români cu 361 de persoane, majoritatea femei și bătrâni care au motivat că au soții sau copiii în armata sovietică. Transporturile au durat între 29 martie și 14 aprilie 1943.

• Din Moldovanka au fost evacuați 2 455 (384 bărbați, 881 femei, 623 băieți și 567 fete până la 16 ani), 130 din Solonești, 85 din Kislerovo, 15 din Varenikovskaia, 7 din Adagum și 2 din Krasni Strela. În total 2 694 persoane.

• La plecare au predat averea personală Diviziei 3 munte: 26 134 kg porumb, 5 442 kg floarea soarelui, 2 243 kg grâu, 1 157 kg orz, 279 kg ovăz, 418 kg fasole, 134 kg mazăre, 38 kg mei, 200 kg sfeclă, 3 099 kg cartofi, 86 kg făină de porumb, 134 kg tărâțe, 228 kg prune uscate, 48 kg ceapă, 19 vaci, 9 capre, 2 biciclete.

• Evacuarea s-a făcut cu autocamioanele puse la dispoziție de Corpul de cavalerie și marile unități din subordine până la Varenikovskaia, apoi până la Starotitarovskaia (cu camioane și cu trenul). În continuare au fost trecuți pe bacuri în Crimeea.

• În vederea alcătuirii unui „Cămin al satului” în viitoarele așezări din Basarabia, Corpul de cavalerie a cerut să se strângă de la locuințele celor evacuați din Moldovanka „obiecte casnice – covoare, oale sau icoane ce reprezintă valoare artistică și istorică în legătură cu așezarea și trecutul moldovenilor din acest sat”. Ca urmare, sublocotenentul Drișcu a ridicat un covor vechi românesc, 9 icoane bisericești, 7 cărți bisericești, toate în limba slavonă.

Vezi și: Alesandru Duțu, Florica Dobre, Leonida Loghin, Armata română în cel de-Al Doilea Război Mondial, 1941-1945. Dicționar Enciclopedic, Editura Enciclopedică, București, 1999.

Februarie 1945. Armata în situaţii de criză!

Lupta politică desfăşurată, în lunile februarie şi martie 1945, pentru cucerirea puterii politice în stat, la început în teritoriu şi apoi la nivel central, a fost aprigă, fără menajamente. Organizaţi de comunişti, manifestanţii au reuşit, în multe localităţi, să înlăture prefecţii şi primarii numiţi de guvern, la acesta contribuind şi sovieticii ale căror trupe patrulau pe străzile oraşelor.

• Toate acestea se petreceau în contextul în care guvernul trebuia să asigure, în primul rând, susţinerea frontului şi îndeplinirea obligaţiilor de armistiţiu, ceea ce presupunea din partea tuturor muncă şi ordine şi nu… manifestaţii neîntrerupte.

• În februarie 1945, nu era momentul pentru aşa ceva!

Dacă scoaterea în stradă a populaţiei, care se confrunta cu mari neajunsuri materiale, nu a creat probleme deosebite, încercările forţelor de stânga de a atrage şi armata de partea lor au eşuat, oştirea şi Jandarmeria executând doar ordinele autorității de stat.

De altfel, în situația în care se afla în februarie 1945, armata din ţară nu putea să aleagă altă variantă, deoarece procesul de reducere a cadrului organizatoric, impus de sovietici, se derula concomitent cu declanșarea acțiunilor de epurare, de intimidare a corpului de comandă, de decapitare a oștirii de cadrele valoroase și demne, care ar fi putut opune rezistență în fața presiunilor interne şi externe.

Deși numeric efectivele militare aflate în țară lăsau impresia unei armate puternice, în realitate situația era dificilă, militarii încadrând, de regulă, numeroasele structuri logistice necesare frontului, pe cele care îndeplineau sarcinile de armistițiu și mai puțin unitățile militare propriu-zise ale căror efective fuseseră limitate drastic.

Demoralizate, incriminate și considerate de către liderii partidului comunist și reprezentanții Comisiei Aliate de Control (partea sovietică) ca fiind reacţionare şi fasciste, trupele aflate în ţară nu erau în situația de a determina sau influența derularea evenimentelor politice (şi nici nu au dorit).

Pentru a evita orice surpriză, Comisia Aliată de Control (partea sovietică) a ordonat (28 februarie 1945) dezarmarea subunităților militare aflate în București (Corpul pompierilor, Batalionul Ministerului de Război, Batalionul Marelui Stat Major, Batalionul 2 administrativ, Detașamentul Ministerului producției de război, Detașamentele de construcții nr. 1 și 3, Batalionul 4 instrucție și reparații auto) și a gărzilor care efectuau paza la fabrici, uzine și instituții, sub motivul evitării întrebuințării acestuia de către ,,elementele dușmane țării”.

• În schimb, cu puțin timp înainte (decembrie 1944), în România fuseseră aduse trei divizii sovietice cu efective complete, urmate de noi forțe, care au fost dislocate în zonele strategice ale țării.

La aceasta s-a adăugat receptarea pericolului intervenției directe a trupelor sovietice și al ocupării militare a țării, în cazul declanșării unui război civil, care s-ar fi putut produce cu ușurință, în condițiile în care gărzile patriotice, organizate de comuniști (75 000 de membri la începutul lunii martie 1945), erau pregătite să treacă la ,,ocuparea prin forță a principalelor instituții de stat din București”, inclusiv a Marelui Stat Major (ale cărui subunități de pază fuseseră dezarmate din ordin sovietic) și la neutralizarea a 15 obiective militare din Capitală.

În acest context, poziția generalului Nicolae Rădescu, prim-ministru, a fost fermă, el cerând respectarea cu strictețe a reglementărilor în vigoare pentru menținerea ordinii interne în stat, inclusiv prin deschiderea focului împotriva manifestanţilor care înceracau să ocupe instituţiile de stat.

La 24 februarie 1945, de exemplu, la o zi după ce comandantul Corpului 7 teritorial raportase că ,,sunt indicii categorice că mâine prefectura va fi ocupată cu forța”, Nicolae Rădescu a ordonat: ,,Dacă manifestanții încearcă să ocupe cu forța instituțiile publice se vor face somațiunile legale după care se va trage o primă salvă în aer. Dacă nu se retrag și continuă a încerca să ocupe instituțiile, armata își va face datoria: va trage”.

În conformitate cu aceste ordine, în cea mai mare parte a garnizoanelor, comandanții, care primiseră misiunea de a asigura liniștea și buna funcționare a aparatului de stat, au făcut cunoscut că dacă unitățile vor fi atacate în timpul îndeplinirii ordinelor militarii vor reacționa.

În acest sens, colonelul Nicolae Lotoroșeanu, comandantul garnizoanei Turnu Severin, s-a adresta astfel locotenent-colonelului Uskov, împuternicitul Comisiei Aliate de Control în județul Mehedinți: ,,Trupele din garnizoana Turnu Severin nu vor ataca pe nimeni; ele însă se vor apăra în cazul când vor fi atacate de manifestanți”. Totodată, a cerut ,,să se evite prezența ostașilor sovietici în rândurile acestor manifestanți dornici a tulbura liniștea publică și a paraliza activitatea instituțiilor de stat”.

• Ofițerul român știa că în caz de conflict cu trupele sovietice, pentru rănirea oricărui ostaș aliat urma să se aplice ,,pedeapsa cu moartea”, că aceasta ar fi constituit un pretext pentru instituirea regimului de ocupație militară propriu-zisă și desființarea tuturor unităților care mai erau în țară.

• Același lucru îl știa și ofițerul sovietic, care a răspuns că dacă militarii români vor deschide foc împotriva manifestanților, sovieticii vor considera atacul ca antidemocratic și provocator și vor deschide foc împotriva trupelor române.

În final, cu câteva excepţii (la Craiova, Caracal, Bucureşti), unde provocările au fost mai mari, evenimentele au decurs fără vărsare de sânge.

Pe larg: Alesandru Duţu, Armata română în vremuri de cumpănă (1945-1965), INST, Bucureşti, 2016

Februarie 1945. În prag de război civil!

Plasată (în octombrie 1944) în sfera de infulență sovietică, România s-a aflat în februarie 1945 într-o situaţie de criză politică, internă și externă, în prag de război civil, în contextul în care lupta pentru schimbarea regimului politic intern, inițiată de partidul comunist (în cadrul F.N.D.), susținut de Uniunea Sovietică, a ajuns la apogeu.

Lipsuri materiale cu care se confruntau românii, datorită stării de război şi obligaţiilor impuse prin Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944, au înlesnit acțiunea comuniștilor de a-i scoate în stradă pe români și a-i determina pe mulți să susțină schimbările politice și sociale preconizate, să participe la înlăturarea prin forță a instituțiilor statului spre a impune la conducere regimul politic agreat de Moscova.

În fața acestei situații, generalul generalul Nicolae Rădescu, prim-ministrul țării, a precizat (11 februarie 1945, în sala ARO) principalele puncte ale programului său de guvernare:

,,1. Continuarea războiului, cu toată puterea, alături de Aliați, până la totala înfrângere a hitlerismului.

2. Îndeplinirea cu loialitate și fără șovăire a clauzelor armistițiului încheiat cu Puterile Aliate.

3. Păstrarea ordinii pentru ca să putem munci toți în liniște și cât mai intens în scopul de a mări producția și a putea face față astfel îndatoririlor contractante prin armistițiul încheiat”.

Condamnând aventurile politice, prim-ministrul a mai declarat că va ,,apăra, cu orice preț, liniștea și ordinea în țară”, că ,,nimeni n-are a se teme de nimic dacă pășește pe drumul drept” și a cerut ,,cumințenie, păstrarea celei mai desăvârșite ordini și liniști și înhămare la muncă grea și spornică, acesta constituind singurul mijloc ca să nu alunecăm pe povârnișul prăbușirii”.

Aceste declarații au fost receptate de liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej ca ,,un act de ostilitate la adresa poporului nostru întreg”, ca ,,un act de provocare”, ,,un act de ostilitate chiar față de marii noștri aliați și în primul rând față de Uniunea Sovietică”.

Manifestând fermitate în menținerea liniștii interne, a structurilor democratice ale țării, prim-ministrul a ordonat ca ,,în cazul când demonstranţii, care încearcă să ocupe instituţiile, nu se retrag, la salva de avertisment, să se tragă în plin”, admițând chiar posibilitatea de a se ajunge la război civil: ,,Dacă este nevoie să ajungem la război civil îl vom face domnilor, oricare ar fi rezultatul”.

În condițiile existenței regimului de armistițiu, toate acestea au creat pericolul real al intervenţiei directe a trupelor sovietice, care defilau pe străzi, al ocupării militare a ţării în cazul războiului civil, care putea fi declanşat cu uşurinţă de gărzile patriotice, organizate de comunişti, erau pregătite să treacă la ,,ocuparea prin forţă a principalelor instituţii ale statului”, la neutralizarea a 15 obiective militare din Capitală, inclusiv a Marelui Stat Major, ale cărui subunităţi de pază erau dezarmate, din ordin sovietic.

În unele orașe (Craiova, Caracal şi Bucureşti), în cadrul încercării manifestanților de a ocupa, prin forță, sediile primăriilor și prefecturilor, militarii şi forţele de ordine au tras, rezultând morţi şi răniţi (și datorită gloanţelor, de alt calibru, trase de armele forţelor provocatoare care nu aparţineau armatei).

Imediat miniştrii Frontului Naţional Democrat şi presa comunistă au acuzat oştirea că este ,,fascistă”,,fascizantă”, ,,reacţionară”, că asasinează cetăţenii paşnici ai ţării, ulterior, unii dintre militarii care executaseră ordinul lui Nicolae Rădescu fiind arestaţi şi condamnaţi la închisoare, inclusiv generalul Iosif Teodorescu, comandantul Militar al Capitalei.

În cea mai mare parte a garnizoanelor nu s-a făcut însă uz de armă, comandanţii evitând vărsările de sânge, prin convorbiri cu conducătorii manifestanţilor sau cu comandanţii trupelor sovietice din zonă.

Ce a urmat se cunoaşte. La 28 februarie 1945 generalul Nicolae Rădescu a fost demis, iar la 6 martie 1945, invocând şi presiunea străzii, sovieticii au impus guvernul dr. Petru Groza, care la scurt timp avea să autorizeze forţele militare fidele, în special Divizia ,,Tudor Vladimirescu-Debreţin”, constituită în 1943 pe teritoriul sovietic din prizonieri de război români, să intervină în stradă, de această dată împotriva manifestărilor Opoziţiei reprezentate de partidele istorice (7 noiembrie 1945 etc.).

1941-1944. Repatrierea românilor de la răsărit de Bug.

Problema repatrierii românilor de la răsărit de Bug a fost pusă pentru prima dată în noiembrie 1941, în urma unei Note a Armatei 3 prin care guvernul era informat că în Ucraina se aflau grupe de români dornici să revină în țară. Acceptând principiul repatrierii, Ion Antonescu a cerut ca Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Agriculturii și Marele Cartier General să studieze posibilitățile.

• În acest scop, Serviciul Central de Statistică a trimis echipe compuse din 18 membri pentru a cerceta și identifica românii de la est de Bug. S-au folosit informațiile din lucrările românești și rusești, datele oferite de comandamentele militare române din zonă, informațiile de la locuitori, care semnalau prezența românilor în jurul orașului Voznesensk, în zonele Pervomaisk, Novomirgorod, Kirovograd, în Podolia de nord, pe Nipru între Kremenciuk și Zaporoje, în jurul Artemovskului din bazinul Donețului, la Harkov, pe malul Mării Azov, în Crimeea și în Kuban.

• Cu toate că s-au deplasat în zonă la scurt timp, echipele nu au putut începe lucrările decât în august 1942 deoarece nu au obținut autorizații de la autoritățile germane. S-au mai adăugat dificultățile de obținere a mijloacelor de transport și a combustibilului.

Misiunea de a verifica condițiile de repatriere și acordarea autorizațiilor de stabilire în Transnistria, Basarabia și Bucovina a revenit Comisiei centrale de repatriere de pe lângă Subsecretariatul de Stat al Românizării, Colonizării și Inventarului. Pentru înlesnirea operațiunii, la Tiraspol a fost instituită o Comisie de triere, care a constituit subcomisii la punctele de trecere peste Bug de la Golta și Varvarovka.

• Comisiile nu trebuiau să admită trecerea peste Bug și Nistru decât a persoanelor de origine română necompromise în acțiunea comunistă, care nu se făcuseră culpabile de acte de ostilitate față de armata română și de interesele românești și care au avut la 28 iunie 1940 domiciliu în Transnistria, Basarabia și Bucovina. N-au fost admiși, indiferent de origine etnică și domiciliu, „vagabonzii, cei bolnavi de boli sociale (tuberculoză, sifilis), cei incapabili de muncă și cei pe care familiile lor nu-și luau obligațiile de a-i întreține”.şi nici persoanele plecate după 1918 de bunăvoie, considerându-se că acestea „au preferat regimul bolșevic și că nu mai pot fi buni cetățeni ai țării noastre”.

• Verificarea tuturor persoanelor ce urmau a fi repatriate s-a făcut pe baza documentelor procurate, prin organele administrative și de poliție de la fostul domiciliu. În lipsa actelor de stare civilă, originea etnică se verifica prin cunoașterea și folosirea obișnuită a limbii române, prin numele de familie, mărturia consătenilor, sentimente curat românești. Autorizațiile de intrare în țară au fost date în mod individual, persoanele neautorizate fiind înapoiate sau puse la dispoziția Guvernământului Transnistriei pentru a fi întrebuințate la munci. Cheltuielile pentru cazarea și întreținerea celor sosiți la Golta, Varvarovka și Tiraspol pe timpul cât au durat operațiunile de triere au fost suportate de Guvernământul Transnistriei, care a fost autorizat să-i întrebuințeze la munci, în regiune, pentru a-și acoperi cheltuielile de întreținere.

Cercetarea a început în zona Nikolaev, Voznesensk, Herson, unde au fost identificate circa 5 000 de familii (1 400 mixte compuse din 18 000 de persoane), din care numai în 1 800 se vorbea românește. Pentru fiecare familie identificată s-a stabilit „gradul de puritate și conștiință etnică”.

• Acțiunea a continuat în județele Bolșaia Aleksandrovka, Novi Bug și Pervomaisk, unde s-au înregistrat, până la 15 noiembrie 1942, 12 226 familii moldovenești cu 42 266 persoane.

• În final, în zona dintre Bug și Nipru, echipele Institutului Central de Statistică au identificat, până la sfârșitul anului 1942, 22 899 familii românești (8 397 mixte și 11 183 în care se vorbea românește de părinți și copii) cu 80 364 persoane.

Echipele au apreciat că se impunea amplificarea și consolidarea ideii naționale, deschiderea de școli românești, cel puțin în localitățile în care au existat în timpul regimului sovietic (cu 10 clase la Aleksandrovka, Gruzkoe, Martinoș, Suboți, cu 7 clase la Peridasovka, Serbulovka, Novo Grigorevka, Lisagora, Dobrianca, Novo Ucrainka, Pleteni Tașlîc, Palievka, Pancev, Kanij, Dikovka, cu cel puțin 5 clase la Mărculeasa, Șerbani, Racova, Lipneaș, Babanka), găsirea modalităților pentru a se acorda autorizații de trecere peste Bug pentru studenți, organizarea și dezvoltarea unor activități religioase prin trimiterea de preoți tineri în satele românești, organizarea asistenței culturale, economice și sanitare (ziare, cărți românești, aparate de radio, depozite de gaz, sare, chibrituri, obiecte casnice, îmbrăcăminte, medicamente, medici etc.).

Pentru repatrierea românilor de origine etnică aflați în zona de interese germană de la Nikolaev, Guvernământul Transnistriei a înființat un punct de triere la Varvarovka. Cei acceptați erau dirijați la Tiraspol, la Comandamentul Etapelor de Est.

Situația devenea presantă, deoarece multe familii de români din Crimeea, care făcuseră deja cereri de repatriere, își vânduseră „toate bunurile și acum în preajma iernii se văd expuși a rămâne fără adăpost, hrană și fără posibilități de ajutor”.

Cu ocazia trierilor s-a constatat că foarte multe persoane din Caucaz care doreau să vină în Basarabia și Bucovina erau de origine etnică străină (rusă, bulgară, ucraineană, găgăuză etc.), majoritatea meseriași (cizmari, fierari, lemnari, mecanici etc.), făcând parte „din clasa din care comuniștii își recrutează elementele necesare pentru scopurile lor subversive”, așa cum semnala, la 29 august 1942, generalul Nicolae Dăscălescu. Apreciind că mulți din cei care vorbeau limba română erau suspecți, chiar dacă obținuseră autorizații de circulație spre România, generalul român cerea Guvernământului Basarabiei „să facă o foarte riguroasă triere a acestor elemente, atât la Bug cât și pe Nistru, chiar dacă sunt învestiți cu acte române sau germane. Numai astfel se vor împiedica înapoierea în Basarabia și Vechiul Regat a elementelor străine extrem de periculoase care au acționat intens în regimul comunist și sunt foarte bine preparate pentru acte anarhice”.

În urma acestor semnale, în noiembrie 1942, Ion Antonescu a stabilit următoarele norme de repatriere:

„1. Nu pot fi repatriați în ținuturile dezrobite decât românii etnici necompromiși în acțiunea comunistă.

2. Cei deportați de ruși în anul de ocupație – românii etnici – toți trebuie să fie repatriați.

3. Acei care au plecat de buna lor voie sau pentru că s-au compromis cu acțiunea lor antiromânească în timpul ocupației bolșevice nu se vor repatria.

4. Acei din această categorie care eventual s-au repatriat trebuie judecați și chiar expulzați în Rusia.

5. Românii deportați din timpuri mai îndepărtate la est de Bug pot fi repatriați după serioasă triere însă în Transnistria unde să se constituie sate românești.

6. Românii de la punctul 5 nu trebuie să fie colonizați în Basarabia. Acolo și în Bucovina vom împroprietări luptătorii și basarabenii muncitori dar fără pământ.

7. Toate operațiile de mai sus trebuie studiate cu metodă, pregătite în amănunt și executate în ordine desăvârșită. Execuția va depinde de buna organizare”.

Înaintea de a fi trecute la vest de Bug, persoanele acceptate erau deparazitate și instalate în mod provizoriu într-un cămin, care, chiar dacă nu oferea tot confortul, era acceptabil pentru situația de război. Hrana li se oferea de Crucea Roșie. În perioada necesară verificării erau întrebuințați pentru diferite munci și servicii în întreprinderile autorităților și unităților militare din localitate.

• După triere cei admiși erau înaintați prin organele jandarmeriei locale la destinație în Transnistria sau la Tiraspol, dacă urmau să fie repatriați în Basarabia. Cei bolnavi erau reținuți și tratați în spitale și infirmerii locale până la însănătoșire. În mod asemănător a funcționat și subcomisia de la Golta.

Vezi și: Alesandru Duțu, Florica Dobre, Leonida Loghin, Armata română în cel de-al doilea război mondial, 1941-1945. Dicționar enciclopedic, Editura Enciclopedică, București, 1999.

1941 – 1944. Repatrierea românilor din Transnistria.

Pe măsura înaintării trupelor germane şi române la est de Nistru, după mai multe discuţii (şi divergenţe), la 30 august 1941, la Tighina, generalii Nicolae Tătăranu și Arthur Hauffe au semnat o Înțelegere prin care s-a stabilit că în Transnistria (teritoriul dintre Nistru şi Bug) responsabilitatea ,,asupra siguranței, administrației și exploatării economice, asupra transmisiunilor și comunicațiilor” revenea României. În fruntea administrației românești (Guvernământului) a fost numit Gheorghe Alexianu, autorităţile militare din zonă fiind obligate să îi dea tot concursul pentru exercitarea atribuțiilor. În concepția lui Ion Antonescu, Transnistria trebuia ,,să trăiască singură”, să nu fie ,,o sarcină pentru Țara Românească” și să acopere ,,într-o măsură cât mai mare cheltuielile de război”.

Conform unei situații statistice întocmite de autoritățile române (civile și militare), majoritatea populației Transnistriei (2 260 727 locuitori) era reprezentată de ucraineni (1 717 640), în ordine numerică urmând rușii (175 082), românii (211 493/9,3%), germanii (93 281), bulgarii (22 832), polonezii (18 708) și alte naționalități (21 691).

• În totalul populaţiei transnistriene erau incluşi şi 12 597 de funcţionari civili în slujba Guvernământului şi 40 072 de persoane care lucrau în administraţia românească la organizarea şi exploatarea Transnistriei.

• Majoritatea românilor erau dispuşi în centrul Transnistriei, în judeţele Râbniţa – 62 966, Dubosari – 54 737, Tiraspol – 52 446, Ananiev – 18 342, Berezovka – 12 859, Ovidiopol – 7 566, Golta – 4 186 și Odessa – 4 680. Germanii erau mai numeroși în judeţele Tiraspol – 27 110, Ovidiopol – 21 199 şi Odessa – 14 012.

• Evreii (între 150 000 și 200 000), care nu apăreau în statistică, au fost identificați și închiși în lagăre și ghetouri, împreună cu cei deportați din Basarabia și nordul Bucovinei (între 150 000 și 170 000), obligați să ducă o viață de calvar, averile fiindu-le luate în primire de către autoritățile locale. Numeroși evrei au fost uciși, în zonele Golta, Odessa, Berezovca etc. având loc adevărate masacre. Raportul final al Comisiei internaționale pentru studierea holocaustului în România concluzionează că ,,până la 15 noiembrie 1943, între 104 522 și 120 810 cetățeni români de origine evreiască au murit în Transnistria”.

• În afara evreilor, În Transnistria au mai fost deportați circa 25 000 de romi, din care au supraviețuit aproximativ 14 000.

În ceea ce-i priveşte pe românii din Transnistria, care locuiseră anterior în Basarabia şi Bucovina, aceştia puteau trece peste Nistru în baza autorizațiilor eliberate de Inspectoratul de jandarmi Tiraspol, după normele date de Armata 4 prin Biroul de triere din comuna Parcani.

Începând cu 18 februarie 1942, când Guvernământul Transnistriei a emis Ordonanţa nr. 50, autorizațiile pentru repatriere au fost eliberate de Guvernământ sau împuterniciți (prefecții de județe, Prefectura poliției Odessa și Inspectoratul jandarmeriei). Cele mai numeroase treceri s-au efectuat pe la Parcani, în apropierea Tighinei (8 920 persoane între 21 septembrie 1941 și 7 iunie 1942).

Din iunie 1942, în baza dispozițiilor Marelui Stat Major, acțiunea de repatriere a trecut asupra Comandamentului Etapelor de Est, fiind acceptați cetățenii originari din Basarabia și nordul Bucovinei, „indiferent de origine etnică”, dacă erau avizați de legiunile de jandarmi din comunele respective. Adeverințele repatriaților trebuiau vizate la postul de jandarmi la 48 de ore de la sosire.

În baza acestor reglementări, între 6 iunie și 6 noiembrie 1942, au fost mai repatriați prin punctul Parcani 2 043 persoane, rămânând în curs de trecere la vest de Nistru încă 1 614 capi de familie.

Datorită numărului mare de refugiați aflați la Tiraspol și răcirii vremii, guvernatorul Transnistriei a solicitat mareșalului Ion Antonescu, la 17 septembrie 1942, aprobarea ca cetățenii care se repatriau să fie trimiși în comunele de origine pe baza unui tabel, cercetarea urmând să se facă la domiciliul fiecăruia. Celor găsiți vinovați urma să li se aplice sancțiuni și „să fie retrimiși din nou în Transnistria”.

• Cererea a fost aprobată astfel încât tabelele cu persoanele repatriate, întocmite de Comandamentul Etapelor de Est, dislocat la Tiraspol, au fost trimise organelor de poliție și jandarmeriilor locale pentru aviz. La ajungerea la domiciliu li s-a eliberat un carnet care era vizat săptămânal, repatriații fiind supravegheați îndeaproape.

În vara anului 1943, autorităţile române au început evacuarea materialelor din Transnistria, în septembrie luându-se în calcul și evacuarea populaţiei române și germane, precum și a celei ruseşti care colaborase cu autorităţile române la vest de Nistru.

• Evaluările făcute în vederea evacuării au arătat că trebuiau strămutaţi 83 848 de locuitori din următoarele categorii: 8 845 funcţionari români din administraţia Transnistriei (100%), 31 658 români care doreau să fie evacuați (15%), 12 607 funcţionari ruşi care colaboraseră cu administraţia românească (100%), 20 174 ruși și ucraineni care colaboraseră (0,9%) și 10 564 germani care doreau evacuarea (1,2%)1.

• Pe măsura apropierii frontului și în urma numeoroaselor insistenţe/presiuni (din ţară şi străinătate) la care a fost supus, Ion Antonescu a acceptat repatrierea (inițial partială/decembrie 1943, apoi totală/martie 1944) şi a evreilor deportați în Transnistria.

Deteriorarea situației militare de pe front, ca urmare a apropierii trupelor sovietice de Bug, a făcut ca la sfârșitul anului 1943 să fie înființat Comandamentul trupelor germane din Transnistria, Grupul de armate ,,A” preluând controlul din punct de vedere militar asupra provinciei, deși formal ea continua să fie considerată sub administrație românească.

În acest context, în ianuarie 1944, Ion Antonescu a desființat Guvernământul civil al Transnistriei și a organizat administrația pe baze militare numind în fruntea ei pe generalul Gheoghe Potopeanu.

În condițiile în care frontul se apropia de Bug, Gheorghe Potopeanu a fost autorizat să predea administrația Transnistriei generalului german Auleb, comadantul trupelor militare germane din provincie, transferul făcându-se la 15 martie 1944, cu puțin timp înainte ca trupele sovietice să depășească cursul superior al Nistrului.

Vezi și: Alesandru Duțu, Florica Dobre, Leonida Loghin, Armata română în al doilea război mondial, 1941-1945. Dicționar enciclopedic, Editura Enciclopedică, București, 1999.