1944-1964. Generali români arestaţi, judecaţi şi condamnaţi (VIII).

Peste 100 din care peste 50 au murit în închisori.

Dumitrescu Petre, general (n. 12 februarie 1882, Dobridor, jud. Dolj – m. 12 ianuarie 1950, Bucureşti). Funcţii: comandant al Armatei 3 (25 martie 1941–29 august 1944). • Funcţii: comandant al Armatei 3 (25 mart. 1941–29 aug. 1944). • La 29 august 1944 a fost pus la dispoziţia Ministeru-lui de Război, iar la 1 noiembrie 1944 a fost trecut în rezervă pentru limită de vârstă. • Inițial, a fost acuzat (la scut timp după 23 august 1944) ,,de anumite deficiențe morale din care cauză armata noastră a suferit pierderi dezastruoase”, că ,,nu au avut curajul să arate activitatea și să se opună la executarea unor operațiuni ce ieșeau din cadrul posibilităților noastre”. • Referatul nr. 15 întocmit de Comisia de anchetă (4 noiembrie 1944) consemna însă din analiza activității sale în fruntea Armatei 3 române ,,nu reiese lipsă de capacitate”, că înfrângerea din Cotul Donului s-a datorat condițiilor în care a fost pusă să lupte armata de către comandamentele superioare germane. Din acest punct de vedere, se preciza în Referatul citat mai sus, ,,ca militar nu i se poate reproșa nimic”. • Cu toate acestea, drama generalului Petre Dumitrescu avea să-și urmeze cursul. • După ce a fost audiat de mai multe ori la Tribunalul Poporului, a fost acuzat (15 mai 1946) de ,,săvârșirea de crime de război prevăzute și pedepsite de Legea 312/1945” și citat să se prezinte la Tribunal. Anterior fusese anchetat în legătură cu înființarea lagărului de la Vapniarka, cu executarea unor evrei din zona Cernăuți și cu acțiunile desfășurate de trupele române de vănători de munte împotriva partizanilor din Crimeea. Dovezile aduse de general nu au fost luate însă în seamă. Ca urmare, anchetarea sa a continuat, Tribunalul Poporului hotărând (28 iunie 1946) trimiterea dosarului la Curtea de Apel București. De această dată, cercetarea a decurs corect, apreciindu-se că acuzația nu întrunea elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 2, aliniatul 2, litera m) din Legea nr. 312/1945 și, în consecință, nu se putea imputa nimic. • Analizând și celelalte acuzații aduse până în acel moment, Parchetul General al Curții de Apel București, Cabinetul IX Instrucție a hotărât ,,în numele legii”, că ,,nu este cazul de a fi pus sub urmărire bănuitul Petre Dumitrescu, de ani 63, român, general de armată în rezervă, domiciliat în București, strada Andrei Mureșanu, nr. 29, liber, nestabilindu-se în sarcina sa nici o infracțiune de natură a-i atrage vreuna din pedepsele prevăzute de Legea nr. 312/1945”.

Eftimiu Constantin, general (n. 29 iunie 1893, Bucureşti – m. 19 septembrie 1950, penitenciarul Aiud). • Funcţii: şef al Secţiei operaţii în statul major al Armatei 4 (5 iun. – 26 august 1941), comandant al Detaşamentului „Eftimiu” (26 august – 26 octombrie 1941), director de studii la Şcoala Superioară de Război (27 octombrie 1941 – 20 iunie 1942), subşef de stat major la Armata 3 (20 iunie 1942 – 10 aprilie 1943), comandant al Transmisiunilor armatei (10 aprilie 1943 – 23 august 1944), ministrul Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor (23 august – 3 noiembrie 1944), subşef al Marelui Stat Major (26 ianuarie – 24 iulie 1945). • Trecut în cadrul disponibil la 9 august 1946 şi în rezervă la 9 august 1947. • Arestat la 9 mai 1946. Judecat în procesul Mişcării Naţionale de Rezistenţă a fost condamnat (18 noiembrie 1946) la muncă silnică pe viaţă şi încarcerat la Văcăreşti şi Aiud, unde a murit la 19 septembrie 1950, în penitenciarul Aiud, datorită unei hemoragii cerebrale.

Fâlfănescu Radu, general (n. 17 septembrie 1888, Optaşi-Măgura, jud. Olt – m. 14 august 1972, Sibiu). • Funcţii: comandant al Brigăzii (Diviziei) 3 munte (20 ianuarie 1941 – 26 septembrie 1942), Grupului mobil de Etape nr. 2 (1 octombrie 1942 – 26 martie 1943), la dispoziţia Ministerului de Război (24 martie – 1 noiembrie 1943), comandant al Corpului 3 teritorial (1 noiembrie 1943 – 10 mai 1944). • Trecut în rezervă la 10 mai 1944. • La 15 august 1952 a fost reţinut de organele de Securitate ale regiunii Stalin (Braşov), care i-au fixat domiciliu obligatoriu în Sibiu. • Scos de sub urmărire în 10 februarie 1955. Gârleanu, Gheorghe, general de aviatie. Arestat (1949) şi condamnat la 5 ani închisoare pentru discutii dusmănoase la adresa regimului. • Închis la Jilava şi în în lagărul Peninsula.

Filip Agricola, general (n. 21 noiembrie 1891, Dumbrăveni, jud. Botoşani – m. 25 decembrie 1965, Botoşani). • Funcţii: comandant secund al Diviziei 13 infanterie (22 iunie 1941 – 10 ianuarie 1942), comandant al infanteriei Diviziei 13 infanterie (10 ianuarie – 1 august 1942), şef de stat major al Armatei 1 (1 august 1942 – 4 aprilie 1944), comandant al Diviziei 7 infanterie (4 aprilie – 28 septembrie şi 12 octombrie – 1 decembrie1944), Corpului 6 armată (29 septembrie – 12 octombrie 1944), Diviziei 4 munte (1 decembrie 1944 – 29 martie 1945), Corpului 4 armată (8 aprilie 1945 – 20 august 1946), Corpului 7 teritorial (20 august1946 – 1 iulie 1947). • La dispoziţia Ministerului Apărării Naţionale (1 iulie – 1 septembrie 1947). • Trecut în rezervă la 1 septembrie 1947. • Arestat Securitatea oraşului Braşov (27 noiembrie 1948) a fost judecat şi condamnat (24 februarie 1949) de Curtea Bucureşti, Secţia IV-a penală, la 10 ani temniţă grea, 8 ani interdicţie şi confiscarea averii pentru „crimă de război” pentru că ,,ar fi ordonat executarea unui civil cetăţean sovietic, care ar fi fost prins într-un centru CFR, după ce atacase cu arme automate, din spate o baterie de artilerie grea”. În timp ce executa pedeapsa a fost implicat într-un alt proces pentru „crimă contra umanităţii”, primind, de această dată (25 decembrie 1952) la 25 ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică. Întemniţat la Văcăreşti, Aiud, Jilava, Poarta Albă, Craiova, a fost eliberat de la Gherla la 8 noiembrie 1955.

Pe larg:

• Alesandru Duţu, Florica Dobre, Drama generalilor români, 1944 – 1964, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, 294 p.

• Florica Dobre, Alesandru Duţu, Distrugerea elitei militare sub regimul ocupaţiei sovietice din România, vol. I, INST, Bucureşti, 2000, vol. II, INST, Bucureşti, 2001, 359 p.

• Alesandru Duțu, Armata română de la Prut la Stalingrad și înapoi la Prut, 1941 – 1944, Editura Cartdidact SRL, 2020, 468 p.

• Alesandru Duţu, Armata română în vremuri de cumpănă (1945-1964), INST, Bucureşti, 2016, 472 p.

August – octombrie 1941. Bătălia de la Odessa.

Cauze ale numeroaselor pierderi umane!

Numeroasele pierderi umane înregistrate de Armata 4 română în bătălia de la Odessa, 69 de zile de luptă (92 545 militari – 1 341 pe zi, din care 17 729 morţi – 256 pe zi, 63 345 răniţi – 917 pe zi şi 11 471 dispăruţi – 166 pe zi) au fost determinate atât de îndârjirea cu care au luptat trupele sovietice, cât şi propriile greşeli de concepție și conducere a trupelor, de executare a misiunilor de luptă, de insuficenta dotarea a unităţilor cu armament şi tehnică de luptă.

Referindu-se la toate acestea şi la altele pe care le ştia foarte bine, mareşalul Ion Antonescu considera că ele s-au datorat modului superficial în care a fost făcută pregătirea armatei în perioada interbelică, ,,greşelilor comise timp de 20 de ani, care nu puteau fi decât dezastruoase”. ,,Comandamente nepregătite – continua mareşalul – au dus la nepregătirea ofiţerilor”, iar ,,nepregătirea acestora a provocat pe cea a soldaţilor şi subofiţerilor. Totul se înlănţuie într-un organism. Totul porneşte de la cap. Conducerea politică a statului şi în consecinţă cea militară nu putea duce decât la ceea ce a dus: la dezastru”.

Chiar dacă mareşalul Ion Antonescu s-a derobat de orice responsabilitate, cu toate că era cel mai mare în grad și în funcție pe frontul Odessei, avea dreptate pentru că analiza bătăliei relevă mari greşeli la nivelul concepției de acțiune și a conducerii generale, trupele fiind angajate într-o bătălie de uzură, cu numeroase atacuri frontale, timide, desfăşurate, de regulă, cu forţe de valoare regiment – batalion şi nu prin manevre ample, îndrăzneţe sau cu atacuri în forţă, care să valorifice potenţialul brigăzilor de cavalerie şi pe cel al Diviziei blindate.

• Divizia blindată, de exemplu, a fost întrebuinţată fracţionat, pe companii şi chiar pe plutoane, blindatele devenind astfel ineficiente. Faptul este surprinzător, mai ales că pe frontul Odessei s-a aflat, în majoritatea timpului, comandanţi cu pretenţii (unii dintre ei confirmându-şi valoarea în perioada următoare), precum mareşalul Ion Antonescu, generalii Alexandru Ioaniţiu, Ilie Şteflea, Nicolae Dăscălescu, Nicolae Şova şi mulţi alţi foşti profesori la Şcoala Superioară de Război sau teoreticieni militari.

Lipsuri numeroase s-au înregistrat şi la nivelul încadrării, deficitară atât la ofiţeri cât şi la subofiţeri, deşi trecuseră doar câteva luni de la angajarea în război şi nu se puneau probleme pentru completarea pierderilor umane şi materiale.

• Încadrarea insuficientă a fost determinată de cauze de natură obiectivă (pierderi mari înregistrate în rândul ofiţerilor activi tineri, care s-au dovedit a fi cei mai bine pregătiţi profesional, dar în rândul ofiţerilor de rezervă, neinstruiţi cum trebuie în perioada interbelică), dar şi subiective (numeroase scutiri de mobilizare sub pretexte diverse etc.).

• Scutirile de mobilizare acordate personalului de la vatră şi mobilizările pentru lucru au creat mari dificultăţi procesului de mobilizare a armatei, în special în ceea ce priveşte specialiştii, în majoritate elemente tinere. Atitudinea ,,ironică” a unora dintre aceştia faţă de cei plecaţi pe front a influenţat negativ moralul luptătorilor şi pe cel al familiilor acestora.

• Recompletarea pierderilor s-a făcut de multe ori cu oameni neinstruiţi sau instruiţi pentru alte specialităţi decât cele pentru care au fost numiţi, fiind introduşi deseori în luptă fără să îşi cunoască şefii şi camarazii. ,,Acest fapt – concluziona colonelul E. Borcescu, şeful Secţiei 1 a Marelui Cartier General, le-a prilejuit o stare psihologică de inferioritate şi scăderea facultăţilor necesare unui luptător lucid şi conştient de rolul său. La cea mai mică reacţiune a inamicului au părăsit poziţia şi armamentul, fără să fi schiţat măcar o cât de slabă rezistenţă”.

• Pe măsură ce s-au înregistrat pierderi, în special la ofiţeri, s-a ajuns la o încadrare neomogenă (cei nou veniţi proveneau în majoritate din elemente în vârstă şi neinstruite), care a slăbit coeziunea unităţilor şi solidaritatea ostăşească pe câmpul de luptă.

• Insuficient încadrate, au fost și unitățile de marș, inclusiv la nivelul comandanţilor, mulți fiind ,,mereu cu grija de a se aranja şi a se strecura cu cât mai puţine eforturi”. ,,Cu astfel de elemente disparate ca suflet şi ca instrucţie – aprecia acelaşi colonel E. Borcescu – a fost normal să nu se poată încadra unităţi omogene, capabile la nevoie de dăruire totală pentru un ideal superior”.

Instrucţia sumară a provocat, la rându-i, greşeli de execuţie pe câmpul de luptă, lipsă de combativitate, frică, sensibilitae în special în cazul luptei contra tancurilor inamice (din fericire nu prea multe la Odessa), chiar panică, mai ales acolo unde fuseseră înregistrate pierderi în rândul ofiţerilor activi şi a gradaţilor.

• ,,Mulţi combatanţi – constata generalul Alexandru Gavrilescu, şeful Secţiei Operaţii a Marelui Stat Major – nu au văzut un car de luptă decât pe front. În schimb, toate efectele nemaipomenite ale atacului cu care /de luptă – n.a./ erau cunoscute din auzite, iar imaginaţia a completat restul”. Situaţia avea să se repete, cu consecinţe şi mai dramatice, în Cotul Donului şi în Stepa Kalmucă.

• Cu teamă au fost întrebuinţate, iniţial, şi grenadele. Deseori efectul focului de infanterie a fost foarte slab, ,,regina bătăliei” mişcându-se cu ,,o încetineală exasperantă”, aşa cum releva un document din epocă. După constatări răutăcioase, dar şi adevărate, făcute de artilerieşti, infanteriia a solicitat prea des focul artileriei ,,chiar dacă doi ruşi se ridicau în picioare”.

• La începutul războiului, camuflarea a fost pusă pe planul al doilea, iar în multe situaţii ,,forfoteala” ostaşilor s-a dovedit a fi la fel de condamnabilă. Cei care ,,au făcut pe videjii” au plătit deseori cu viaţa. Treptat, treptat, însă experienţa pierderilor inutile a făcut să se ajungă la ascunderea ,,ţigării aprinse”.

• Deşi camaraderia a fost un fapt real pe câmpul de luptă numeroase au fost şi situaţiile în care mulţi apreciau că ,,trebuie să ajute, dar aşteptau ca ajutorul să-l dea altul”. Aceasta s-a datorat deselor schimbări intervenite în ordinea de bătae a unităţilor, care au făcut ca oamenii să nu se conoască bine, să nu se împrietenească şi să nu îşi asigure la nevoe ajutor necondiţionat.

Consecinţe negative extrem de mari a avut şi insuficienta pregătire a ofiţerilor de rezervă şi a subofiţerilor, ,,uitaţi” de guvernanţi în perioada interbelică, spre deosebire de situaţia din armata germană, în care rezerviştii şi subofiţerii au avut un rol considerabil la menţinerea poziţiilor de luptă, chiar în condiţii de inferioritate numerică, în special în partea finală a războiului.

Chiar dacă la început a existat ,,o strânsă legătură sufletească şi coeziune între ostaşii de toate gradele”, în special la unităţile bine instruite şi cu o educaţie ostăşească desăvârşită, moralul a fost influenţat şi de comparaţiile făcute cu condiţiile total diferite în care lupta aliatul german.

• Moralul trupelor a fost influenţat şi de veştile aduse din ţară, unde ,,viaţa este scumpă şi foarte multă lume, în special tineri, nici nu ştiu că este război. Se spunea că în timp ce unii se îmbogăţesc pe seama familiilor celor plecaţi, ei mor pe câmpul de luptă”.

• Comandanţii au mai constatat şi ,,lipsa totală de înţelegere a eforturilor noastre, nu pentru cucerirea Odessei propriu-zis, ci pentru stârpirea bolşevismului la el acasă. Soldaţii n-au fost pregătiţi moraliceşte pentru această înţelegere. Faptul că la începutul campaniei li s-a spus că luptăm pentru recucerirea Basarabiei şi Bucovinei, odată ajunşi la Nistru se aşteptau la terminarea războiuilui. Majoritatea spun că nu Odessa ne trebuie, ci Ardealul. Argumentul că drumul spre Cluj trece prin Odessa era primit cu foarte mult scepticism. Se poate spune deşi şi aceasta cu certitudine că trupa şi chiar parte din ofiţeri nu au fost pregătiţi moraliceşte pentru înţelegerea eforturilor şi contribuţiei noastre pentru stârpirea bolşevismului”.

Mari deficienţe s-au manifestat şi în domeniul logistic, de neacceptat în condiţiile în care frontul se afla lângă Nistru, lângă graniţă, şi nu în Caucaz sau la Stalingrad.

• Deşi insuficienţa hranei a găsit în general înţelegere la soldaţi (căci ofiţerii şi subofiţerii ,,se descurcau”), oboseala determinată de eforturile mari ce trebuiau făcute în luptele aproape continui a contribuit la slăbirea forţei fizice a ostaşilor şi indirect la slăbirea moralului acestora. La aceasta s-a adăugat şi constatarea diferenţei faţă de condiţiile în care lupta soldatul german.

• Constatarea faptului că germanii transportau şi caii bolnavi cu maşinile a dus la apariţia unor glume extrem de dureroase, de felul: ,,Mai bine cal în armata germană decât soldat în armata română”.

• Tristă a fost şi constatarea făcută de medicul unui batalioan român: ,,Lupta prelungită, continuă, a scăzut mult moralul trupei. Batalionul 3/Regimentul 32 dorobanţi nu a fost schimbat de pe poziţie de 3-4 săptămâni. În tot acest timp ofiţerii şi trupa nu s-au spălat şi nu s-au primenit. Starea de încordare continuă, hrana redusă, păduchii, rufele rupte şi foarte murdare, murdăria corporală, toate acestea au constituit cauză principală de micşorare a moralului. În ce armată până şi ofiţerii inferiori şi superiori au păduchi şi se deparazitează cu mâna, ca orice vagabond de pe marginea drumului?”.

În aceste condiţii, colonelul Radu Dinulescu, şeful Secţiei 2 din Marele Stat Major, conchidea, pe bună dreptate: ,,Nu se pot cere unui ostaş român calităţile soldatului german atât timp cât nu este pus cel puţin în condiţiuni apropiate de pregătirea de război, dotare, echipare, tratament etc.”.

• Între cauzele care au influenţat negativ moralul militarilor români, colonelul Radu Dinulescu mai consemna ,,lipsa de antrenament sportiv a soldatului şi a ţăranului român” (sportul cultivă abilitatea, curajul, combativitatea etc.); ,,lipsa de spirit ofensiv în doctrina de război a românilor”; ,,educaţia din ultimii 20 de ani a românului”; ,,tendinţa de a fi influenţaţi de zvonuri şi uneori chiar de panică” ; ,,anunţarea că după ocuparea Odessei se va demobiliza, fapt care a dus la o pronunţare a instinctului de conservare a individului, pentru a se întoarce în adevăr acasă, şi de aici tendinţa de a sta mai mult în defensivă, sau chiar de a da înapoi”; ,,lipsa în genere a unei comportări care să cultive cât mai mult personalitatea, demnitatea, încrederea de sine, combativitatea, curajul, spiritul de iniţiativă ale ofiţerului şi soldatului. Uneori aceştia sunt trataţi neomeneşte şi înjosiţi. Iar cei deprinşi să fie coborâţi şi pălmuiţi de comandanţii lor sunt gata educaţi să fie bătuţi şi de inamic”; ,,lipsa unei energii adevărate la unii ofiţeri şi subofiţeri. De multe ori energia este confundată cu faptul de a deveni foarte nervos, de aşi pierde cumpătul, de a striga, de a insulta şi în special de a înjura, bineînţeles fără a se obţine prin aceasta cele mai bune rezultate”; ,,egoismul nestăpânit al unor ofiţeri, manifestat adesea în faţa soldaţilor prin tendinţa spre bunul trai, în perioada de înaintare în Basarabia şi Ucraina, şi tendinţa de jaf şi distrugere a unor soldaţi, au dus de asemenea la slăbirea solidarităţii şi la o oarecare dezagregare morală a sufletului oştirii. S-au constatat cazuri când soldaţii au jefuit chiar pe proprii ofiţeri, morţi în luptă”; ,,lipsa de pregătire morală în vederea continuării războiului dincolo de graniţă (,,Majoritatea soldaţilor – consemna şeful Secţiei 2 informaţii – spun că nu Odessa ne trebuie, ci Ardealul. Argumentul că drumul spre Cluj trece prin Odessa era primit cu foarte mult scepticism”); ,,egoismul nestăpânit al unor ofiţeri, manifestat adesea în faţa soldaţilor prin tendinţa spre bunul trai în perioada de înaintare în Basarabia şi Ucraina şi tendinţa de jaf şi distrugere a unor soldaţi au dus, de asemenea, la slăbirea solidarităţii şi la o oarecare dezagregare morală a sufletului oştirii” etc.

Cunoscând foarte bine greşelile săvârşite în bătălia de la Odessa, mareşalul Ion Antonescu a înţeles că aşa nu se mai putea continua, şi a decis: ,,Trebuie luat de la capăt şi lucrat serios”. În concepţia sa, aceasta însemna: ,,1. În Marele Stat major trebuie un suflu nou de energie, de conştiinţă, de muncă pe brânci, de acţiune coordonată, încadrată, condusă. 2. Trebuie păstraţi în capul marilor unităţi – corp de armată şi divizie – şi unităţilor, numai comandanţi care trebuie să aibă nu numai cap dar şi suflet şi energie şi spirit de muncă şi de conştiinţă, care să servească nu numai de exemplu, dar şi să antreneze, mai ales să antreneze pe toţi la o muncă raţională, organizată, pregătiră, animată. 3. Trebuie ca pregătirea şi antrenamentul subofiţerilor şi a ofiţerilor să fie astfel făcută încât ei să-şi dezvolte elanul, vigoarea şi priceperea şi conştiinţa pe care o au la începutul carierei lor şi pe care o pierd din cauza lipsei de metodă, răului exemplu, nedreptăţilor, nerecompensării celor merituoşi, nepedepsirea celor vinovaţi et.,etc. de care se lovesc în unităţi de la primii paşi făcuţi în cariera lor. 4. În sfârşit trebuie o instruire serioasă şi o încadrare completă a soldaţilor. Fără încadrare şi fără înstrucţie serioasă armamentul nu poate fi folosit oricât suflet s-ar pune pe câmpul de luptă – şi s-a pus pentru înlăturarea dezastrului pe care l-a provocat fapta greşelilor făcute din timp de pace. 5. Şi mai presus de toate trebuie continuitate în organizare, comandă, instrucţie, aţiune etc.etc.”. După ce arăta că toţi comandanţii trebuie să ia la cunoştinţă de concluziile analizei bătăliei de la Odessa, Ion Antonescu ordona să se facă “un plan de acţiune serioasă pentru remedierea relelor, înlăturarea cauzelor şi reînceperea unei vieţi sănătoase, de muncă şi de cinste ostăşească şi virilă în armată”.

Prezentarea câtorva din aspectele negative despre bătălia de la Odessa, semnalate în documentele timpului, nu înseamnă în vreun fel ignorarea aspectelor pozitive din activitatea comandamentelor şi trupelor, a bravurii şi sacrificului de sacrificiu manifestat de militarii Armatei 4 pe câmpul de luptă. Ele s-au dorit a fi doar o simplă, dar serioasă atragere atenţie asupra neîmplinirilor apărute în plan militar în timp de război, dar şi la pace.

Şi nu trecuse nici o jumătate de an de la declanşarea războiului…

1944-1964. Generali români arestaţi, judecaţi şi condamnaţi (VII).

Peste 100 din care peste 50 au murit în închisori.

Dragomir Nicolae, general (n. 8 septembrie 1898, Odobeşti, jud. Putna – m. 17 iulie 1981, Bucureşti). Funcţii: ministru al Coordonării şi Statului Major Economic (14 septembrie 1940 – 4 aprilie 1941), cu misiuni speciale în cadrul Cabinetului militar al Conducătorului Statului (5 aprilie – 21 iunie 1941) şi la eşalonul înaintat al Marelui Cartier General (22 iunie – 8 iulie 1941), ofiţer de legătură al Marelui Cartier General pe lângă Armata 3 (8 – 20 iulie 1941), detaşat pe lângă Corpul expediţionar italian (21 iulie – 31 august 1941), în Cabinetul militar al Conducătorului Statului (1 septembrie 1941 – 10 septembrie 1942), subşef de stat major al Armatei 4 (10 septembrie 1942 – 1 mai 1943), comandant al Regimentului 8 artilerie grea (1 mai 1943 – 10 aprilie 1944), subşef şi şef de stat major al Armatei 4 (11 aprilie 1944– 2 martie 1945). • La 2 martie 1945, în plină campanie militară alături de Națiunile Unite, a fost arestat de către sovietici, la Divin, pe frontul din Cehoslovacia, împreună cu generalul Gheorghe Avramescu, comandantul Armatei 4, dus în Uniunea Sovietică, unde a fost judecat și condamnat la 8 ani muncă silnică. După expirarea pedepsei, la 4 aprilie 1953 a fost repartizat, de autoritățile sovietice, la muncă, în stare de libertate, în sovhozul Bakansk, raionul Karasusk, regiunea Kustanai, unde a lucrat ca felcer veterinar. • În acest timp, în țară, Tribunalul Poporului, Cabinetul 1, a decis, prin Ordonanța din 10 aprilie 1946, efectuarea de cercetări privind activitatea generalului Nicolae Dragomir, acuzat că ar fi săvârșit, în calitatea de ministru al Coordonării și Statului Major Economic, în perioada 14 septembrie 1940 – 31 martie 1941, ,,fapte din acele prevăzute și sancționate” de Legea nr. 312/1945. • În urma terminării instrucției, procurorul Aristide D. Aristide de la Parchetul General al Curții de Apel București a dispus, prin Ordonanța nr. 11 din 10 septembrie 1946, punerea sub urmărire a generalului Nicolae Dragomir pentru ,,crima de dezastrul tării”. • Considerându-l un ,,intim colaborator” al lui Ion Antonescu, care a depus mult zel în ,,aprovizionarea trupelor germane și aservirea economiei țării în folosul războiului hitlerist”, procurorul aprecia că prin aceasta ,,se poate trage prezumția foarte puternică a militării sale pentru fascism”. • Judecarea acțiunii penale s-a făcut la 4 octombrie 1946, în ședință publică, în absența inculpatului, generalul fiind acuzat de Curtea de Apel București (prin Decizia penală nr. 98) a că ,,a contribuit la dezastrul țării, în calitatea sa de ministru al Coordonării și Statului Major Economic în guvernul Ion Antonescu, militând pentru hitlerism și având răspunderea efectivă, a permis intrarea armatelor germane pe teritoriul țării”, fiind condamnat, în lipsă, în baza art. 3, al. 1 și 6 din Legea nr. 312/1945, la 10 ani detenție riguroasă, la 10 ani degradare civică și la confiscarea averii în folosul statului. • În virtutea acestei decizii, la 3 februarie 1947, primul procuror al Tribunalului Ilfov a emis mandatul de arestare nr. 16 341, delegând pe administratorul Penitenciarului Dumbrăveni ,,de a primi și reține pe sus-numitul Dragomir Nicolae”. • Inculpatul, de fapt distinsul general Nicolae Dragomir, executa în acestși timp, pe teritoriul U.R.S.S., condamnarea de 8 ani muncă silnică stabilită de justiția sovietică. • Repatriat în ianuarie 1956, se părea că lucrurile aveau să reintre în normal. • La 11 ianuarie 1957 a fost însă din nou arestat, fără să i se comunice motivul. Îndelungatul regim de detenție i-au afectat starea de sănătate. • Deoarece suferea de ,,hernie inghinală dreaptă, hidrocel voluminos, hipertensiune sistolică”, la 13 ianuarie 1963 a fost internat la Văcărești, apoi, la 26 iulie 1963 la Jilava. • După șapte ani de detenție petrecuți în închisorile românești (la Jilava, la 11 ianuarie 1957 – cu numărul de înmatriculare K.2, în celulele 38, 41 și 36; la Gherla, în septembrie 1960 – număr de înmatriculare 113; la Râmnicu Sărat, la 17 decembrie 1960, număr de înmatriculare 6; la Văcărăști, la 13 ianuarie 1963 – număr de înmatriculare R. 17; la Jilava, la 26 iulie 1963 – număr de înmatriculare 15, în celulele 13, 13 bis, 49 și 48), generalul Nicolae Dragomir a fost eliberat la 27 iulie 1964, în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 511.

Dumitrache Ioan, general (n. 25 august 1889, Ciorăşti, jud. Râmnicu Sărat – m. 6 martie 1977, Braşov). Funcţii: comandant al Brigăzii (Diviziei) 2 munte (10 mai 1941 – 20 aug. 1944), Corpului de munte (20 august – 1 decembrie 1944), comandant secund al Corpului de munte (1 decembrie 1944 – 20 martie 1945); la 20 martie 1945 a fost pus la dispoziţia Ministerului de Război. • A fost arestat, în baza unui denunţ nefondat (februarie 1945, în timp ce comanda Corpul de munte român) și ținut cu domiciliu forțat în clădirea comandamentului, în Brașov (până la 15 august 1946), în pofida faptului că acesta nu se afla pe lista celor considerați a fi încălcat legile războiului, întocmită în Uniunea Sovietică. • Situația sa avea să fie clarificată, pentru moment, abia în vara anului 1946, când s-a constatat că ,,denunțul este o calomnie”, la 17 august, fiind numit din nou în funcția de comandant al Corpului de munte (cu aprobarea generalului I.Z. Susaikov, președintele Comisiei Aliate de Control). • În 1948, în urma unor noi denunțuri, Parchetul Curții București l-a inclus între persoanele acuzate de crime de război, urmând a fi arestat și depus la penitenciarul Văcărești. • În urma rezoluției lui Alexandru Nicolschi, organele de securitate au început ancheta, ajungându-se la concluzia că ,,nu s-au putut acumula probe de vinovăție pentru trimiterea în judecată a generalului Ion Dumitrache”. •Cu toate acestea, generalul avea să fie închis la Jilava (12 iulie 1949) și cercetat de către Direcția Generală a Securității, care a dispus (13 februarie 1950) să fie continuată ancheta și să se găsească probe ,,pentru că este imposibil ca ele să nu fie găsite, ținând cont că sus-numitul a comandat o divizie”. • În baza acestor consideraţii, neconfirmate de documente și fapte reale, Direcția Securității Capitalei a înaintat dosarul generalului spre anchetă Parchetului Curții București. • Spre deosebire de alți generali ai armatei române, a fost mai norocos deoarece procurorul delegat pe lângă Parchetul Curții București, Alexandru Stan, i-a analizat cu atenție dosarul apreciind că în acțiunile militare propriu-zise și în cele desfășurate contra partizanilor, acesta ,,nu a făcut altceva decât să se conformeze unui ordin superior care fusese dat comandanților de divizii de către Corpul de munte”. • Ca urmare, prin Ordonanța nr. 375 din 7 octombrie 1950, s-a dispus clasarea dosarului. Propunerea a fost aprobată, inițial de Alexandru Voitinovici, apoi de Stelian Nițulescu, ministrul de Justiție, generalul Ion Dumitrache fiind eliberat, după ce trecuse prin penitenciarele Jilava și Văcărăști. Situația sa a rămas însă incertă, la 9 iulie 1952 Comisariatul militar al orașului Stalin (fostul și actualul Brașov), cerând părerea organelor de resort dacă generalul ,,merită a mai face parte din cadrele ofițerilor de rezerva sau nu”. • La 2 octombrie 1952, Direcția Generală a Securității Statului a dat aviz negativ, motivând că în 1950 fusese trimis în justiție pentru vina de a fi fost criminal de război. •Cu puțin timp înainte (18 iulie 1952), Parchetul Curții București, Cabinetul Crime de Război, ceruse ,,să se adâncească cercetările” și să se repună din nou dosarul pe rol. • Din fericire pentru generalul Ion Dumitrache acest lucru nu s-a mai produs.

Drăgănescu Gheorghe, general (n. 28 octombrie 1878, Mâneciu Ungureni, jud. Prahova – m. 26 iulie 1955, în penitenciarul Oregea). Funcţii: director al Institutului Geografic Militar (1932 – 1934). Arestat şi judecat pentru ,,crima de complot în scop de răzvrătire” şi ,,uneltire contra ordinii sociale”. • Condamnat de Tribunalul militar Bucureşti la 26 iulie 1950 la 10 ani muncă silnică (transformată în 10 ani temniţă grea deoarece condamnatul depăşise vârsta de 60 ani).

Postarea se referă numai la contextul epocii! Comentarii fără elogii sau denigrări!

Pe larg:

• Alesandru Duţu, Florica Dobre, Drama generalilor români, 1944 – 1964, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, 294 p.

• Florica Dobre, Alesandru Duţu, Distrugerea elitei militare sub regimul ocupaţiei sovietice din România, vol. I, INST, Bucureşti, 2000, vol. II, INST, Bucureşti, 2001, 359 p.

• Alesandru Duțu, Armata română de la Prut la Stalingrad și înapoi la Prut, 1941 – 1944, Editura Cartdidact SRL, 2020, 468 p.

• Alesandru Duţu, Armata română în vremuri de cumpănă (1945-1964), INST, Bucureşti, 2016, 472 p.

1944-1964. Generali români arestaţi, judecaţi şi condamnaţi (VI).

Peste 100 din care peste 50 au murit în închisori.

Cosma, Gheorghe, general (n. 26 februarie 1892, Pogana, jud. Tutova – m. 1 iulie 1969, Bucureşti). Funcții: şef de stat major la Direcția Superioară Tehnică (1 noiembrie 1940 – 28 august 1941, 15 decembrie 1941 – 10 ianuarie 1942), comandant al Regimentului 6 artilerie (28 august – 15 decembrie 1941), al Brigăzii 9 artilerie (10 ianuarie 1942 – 20 martie 1943), al Brigăzii 13 artilerie (20 martie – 31 octombrie 1943), comandant al artileriei Corpului 7 armată (1 noiembrie 1943 – 15 octombrie 1944; în perioada 24 august – 24 septembrie 1944 a fost luat prizonier de către sovietici), comandant al artileriei Corpului de munte (15 octombrie 1944 – 15 martie 1945), al artileriei Armatei 4 (15 martie – 8 mai 1945), al Diviziei 18 infanterie (9 mai – 4 iulie 1945), al Diviziei 19 infanterie (4 iulie – 5 august 1945), al Centrului de instrucție al artileriei (5 august – 25 septembrie 1945); la dispoziția Ministerului de Război (25 septembrie 1945 – 9 august 1946). • Trecut în cadrul disponibil la 9 august 1946 şi în rezervă la 9 august 1947. • În decembrie 1955 a fost condamnat de Tribunalul militar Iaşi pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare” (în anii 1933–1935 fusese comandantul Centrului de informații al Marelui Stat Major din Cernăuți). • Găsit nevinovat, a fost achitat de Tribunalul Regiunii 2 militare prin Sentința nr. 1 088 din 13 august 1956.

Creţoiu Vasile, general. A fost grav rănit la Odessa ( la 2 septembrie 1941), pierzându-şi braţul stâng. Înainatat general de brigadă la 24 ianuarie 1942. • Arestat în 1948 a fost condamnat la 8 ani temnită grea pentru ,,crimă şi complot în vederea răsturnării regimului”, fiind acuzat că a făcut parte din organizaţia ,,Salvarea neamului”, alături de Istrate Micescu, Nichifor Robu ş.a. Închis la Jilava, a decedat la Aiud.

Dăscălescu Nicolae, general (n. 16 iunie 1884, Căciuleşti, jud. Neamţ – m. 26 septembrie 1969, Piatra Neamţ). Funcţii: comandant al Diviziei 20 infanterie (14 iunie 1940 – 30 iunie 1941), Diviziei 21 infanterie (30 iunie – 8 noiembrie 1941), Corpului 2 armată (8 noiembrie 1941 – 11 ianuarie 1945 şi 18 februarie – 2 martie 1945; în perioada 29 august – 10 septembrie 1944 a comandat Armata 3), Armatei 4 (12 ianuarie – 18 februarie 1945 şi 2 martie – 1 iunie 1945). • Trecut în rezervă la 1 iunie 1945. • La 24 august 1946 a fost învinuit (împreună cu generalul Gheorghe Cialâc), prin Actul de acuzare nr. 871 al Parchetului General al Curții de Apel București, Cabinetul 9 Instrucție, pentru crime de război prevăzute și pedepsite de art. 2, litera e) din Legea nr. 312/1945, procurorul G. Trissonimo imputându-i faptul că a fost inițiatorul Ordonanței nr. 9 din 16 martie 1942 și că a ordonat, în primăvara și vara anului 1942, ,,acte de suprimare individuale din motive rasiale asupra populației evreiești din orașul Odessa”. • În baza actului de acuzare, Consiliul de Miniștri a decis, prin procesul-verbal nr. 50 din 6 septembrie 1946, judecarea generalului Nicolae Dăscălescu, împreună cu generalul Gheorghe Cialâc și maiorul magistrat Ion Țințu. Procesul a avut loc în zilele de 1, 4, 5 și 8 octombrie 1946. În baza probelor acuzării, a declarațiilor martorilor și a prevederilor legislației din epocă, Curtea de Apel București a considerat, prin Decizia nr. 105 din 8 octombrie 1946, că, în virtutea art. 137 din Codul Penal și a art. 486, al. II din Codul Justiției Militare, ordinul Marelui Stat Major și Ordonanța nr.9/1942 nu au constituit o infracțiune și prin urmare nici nu puteau atrage răspunderea penală a celor constrânși să le execute. • Cinci ani mai târziu, la 5 noiembrie 1951, procurorul general al României, Alexandru Voitinovici, a redeschis cazul și a cerut anularea Deciziei nr. 105 din 8 octombrie 1946 a Curții de Apel București. • Ca urmare, generalului Nicolae Dăscălescu a fost arestat din nou la 23 noiembrie 1951. După îndelungate cercetări, Secția 3 anchete penale a Procuraturii Generale a hotărât, prin Ordonanța nr. 42 din 4 februarie 1954, trimiterea sa (împreună cu generalul Gheorghe Cialâc și cu maiorul magistrat Ioan Țințu) în judecata Tribunalului Capitalei. • Emiterea Decretului nr. 421/1955, care abroga Legea nr. 291/1947, completată cu Decretul nr. 207/1948, înaintea judecării procesului, a determinat Tribunalul Capitalei să decidă încetarea cercetărilor și punerea acuzaților în stare de libertate, generalul Nicolae Dăscălescu fiind eliberat din închisoarea Jilava la 8 octombrie 1955.

Dobre Gheorghe, general (n. 22 septembrie 1885, Olteniţa – m. 26 martie 1959, Colonia Culmea). Funcţii: director al Direcţiei fabricaţiei muniţiilor (1 martie – 31 iulie 1940), secretar general al Ministerului Înzestrării Armatei (1 august– 7 septembrie 1940), subsecretar de Stat la Ministerul Înzestrării Armatei (7 septembrie 1940 – 15 septembrie 1942), ministrul Înzestrării Armatei şi Producţiei de Război (16 septembrie1942 – 23 august 1944). • Acuzat prin Jurnalul nr. 188 din al Consiliului de Miniştri de ,,crime de război”. • Arestat la 11 aprilie 1946 a fost judecat în procesul mareşalului Ion Antonescu, acuzat că ,,a săvârşit crime de război prin dezastrul ţării”, fiind condamnat, prin Hotărârea nr. 17 din 17 mai 1946 a Tribunalului Poporului la detenţie grea pe viaţă. • Închis în penitenciarul Aiud. • A decedat la 26 martie 1959, în Colonia Culmea.

P.S. Postarea se referă numai la contextul epocii! Comentarii fără elogii sau denigrări!

Fotografii: Gheorghe Cosma, Nicolae Dăscălescu.

Pe larg:

• Alesandru Duţu, Florica Dobre, Drama generalilor români, 1944 – 1964, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, 294 p.

• Florica Dobre, Alesandru Duţu, Distrugerea elitei militare sub regimul ocupaţiei sovietice din România, vol. I, INST, Bucureşti, 2000, vol. II, INST, Bucureşti, 2001, 359 p.

• Alesandru Duțu, Armata română de la Prut la Stalingrad și înapoi la Prut, 1941 – 1944, Editura Cartdidact SRL, 2020, 468 p.

• Alesandru Duţu, Armata română în vremuri de cumpănă (1945-1964), INST, Bucureşti, 2016, 472 p.

1944-1964. Generali români arestaţi, judecaţi şi condamnaţi (V).

Peste 100 din care peste 50 au murit în închisori.

Constantinescu Constantin-Claps, general (n. 20 februarie 1884, Beceni, jud. Buzău – m. 1961, Bacău). • Funcții: comandant al Corpului 10 armată (1 februarie 1940 – 18 iulie 1941), Corpului 11 armată (18 iulie – 8 noiembrie 1941), Armatei 4 (8 noiembrie 1941 – 3 februarie 1943). • Demisionat şi trecut în rezervă la 10 februarie 1943. • Arestat la 15 august 1949 a fost învinuit, inițial, că ar avea legături cu membrii fostului Partid Național-Țărănesc. După mai multe declarații date organelor de anchetă și după ce s-a dovedit că cel implicat era, în realitate, fiul său, avocatul Constantin Constantinescu, a fost eliberat la 1 septembrie 1949. • Peste doi ani (17 septembrie 1951) a fost din nou arestat și închis la penitenciarul Văcărești, fiind acuzat, prin Rechizitoriul nr. 279 din 27 octombrie 1952 al Procuraturii Generale (în baza art. 1 litera d. al Decretului nr. 207/1948), de faptul că în septembrie 1941, în timpul luptelor pentru cucerirea Odessei, ar fi ordonat execuția unor partizani sovietici (la Iaska și Beleaevka) prinși în zona de acțiune a Corpului 11 armată, după ce aceștia se infiltraseră și atacaseră formațiunile din zona de spate a marii unități. • Cu toate că prin Decizia nr. 2 161 din 20 noiembrie 1954 a admis că ,,acuzatul a avut o bună comportare față de restul populației, cât și față de populația evreiască, ajutând-o în timpul cât s-a ivit tifosul exantematic la ghetoul evreiesc din Tiraspol, dând materiale și alimente pentru îngrijire, precum și în timpul cât se găsea la Bacău, ajutând populația evreiască după ce s-a întors din Transnistria”, Tribunalul București, Colegiul I Penal l-a condamnat la 15 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică și confiscarea averii. Condamnarea se producea la mulți ani după ce autorii exe cuției fuseseră judecați și condamnați la muncă silnică pe viață și în condițiile în care, în 1945 – 1946, atunci când anchetase cazul respectiv, justiția nu imputase nimic generalului Constantin Constantinescu-Claps. • În urma recursului făcut, Tribunalul Suprem, Colegiul Penal, apreciind vârsta înaintată a inculpatului, a hotărât prin Decizia nr. 1 057 din 30 mai 1955 ca acesta să execute pedeapsa de 15 ani temniță grea. • În mod cu totul surprinzător pentru acea epocă, Tribunalul Suprem, Colegiul Penal s-a întrunit în ședință, la 24 septembrie 1955, dispunând ,,punerea în libertate a numitului acuzat”. • În urma acestei decizii, generalul a fost eliberat la 26 septembrie 1955.

Constantinescu Vladimir, general (n. 10 iunie 1895, Călăraşi – m. septembrie 1965, Bucureşti). Funcții: comandant al Şcolii militare de cavalerie (22 iunie 1941 – 1 iulie 1942, 1 octombrie 1942 – 1 decembrie 1943), Regimentului 8 roşiori (1 iulie – 1 octombrie 1942), şef de stat major la Comandamentul trupelor motomecanizate (1 decembrie 1943 – 15 iulie 1944), comandant al Diviziei 1 cavalerie (16 iulie – 20 octombrie 1944), la dispoziția Ministerului de Război (20 octombrie – 15 decembrie 1944), comandant secund al Diviziei 8 cavalerie (15 decembrie 1944 – 12 mai 1945). • Trecut în cadrul disponibil la 9 aug. 1946 şi în rezervă la 9 august 1947. •Arestat la 30 octombrie 1948 și închis la Aiud şi în Colonia de muncă Poarta Albă pentru deținere ilegală de armă, până la 11 iulie 1950.

Cornicioiu Grigore, general (n. 20 octombrie 1883, Târgu Jiu – m. 16 septembrie 1952, în penitenciarul Văcărești). • Funcţii: comandant al Brigăzii 3 grăniceri (1931-1935), Diviziei 13 infanterie (1935-1937), secretar general al Ministerului Apărării Naţionale şi al Consiuliui Superior al Oştirii (1 martie 1937 – 1 septembrie 1939), comandant Corpului de grăniceri (1 septembrie 1937 – 3 martie 1939), Corpului 3 armată (3 martie 1939 – 4 iunie 1940), Armatei 1 şi al Grupului de armate ,,Vest” (2 iunie – 9 septembrie 1940). • Trecut în retragere la 9 septembrie 1940, reactivat după 23 august 1944, trecut în rezervă pentru limită de vârstă (3 decembrie 1944) şi înaintat la gradul de general de armată. • Arestat la 15 mai 1951, a fost acuzat de ,,activitate criminală” cu prilejul grevelor din februarie 1933 din Bucureşti. • A decedat în penitenciarul Văcăreşti la 16 septembrie 1952.

Coroamă Dumitru, general (n. 19 iulie 1985, Răpciune, jud. Neamţ – m. 1956, Bucureşti). • Funcţii: comandant al Diviziei de gardă (1937 – 1940). • Trecut în rezervă în ianuarie 1941. • Arestat la 15 mai 1948 pentru simpatii legionare, a fost închis la Jilava, Ocnele Mari, Aiud, fiind transferat (2 decembrie 1953) într-o Colonie de muncă pentru 24 de luni. • La 31 mai 1954 se afla ,,grav bolnav în spitalul închisorii Văcăreşti, nu mai poate vorbi, este paralizat la mâna stângă şi picior, bolnav de inimă, singur nu mai poate merge”. • Eliberat la 19 iunie 1954.

Pe larg:

• Alesandru Duţu, Florica Dobre, Drama generalilor români, 1944 – 1964, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, 294 p.

• Florica Dobre, Alesandru Duţu, Distrugerea elitei militare sub regimul ocupaţiei sovietice din România, vol. I, INST, Bucureşti, 2000, vol. II, INST, Bucureşti, 2001, 359 p.

• Alesandru Duțu, Armata română de la Prut la Stalingrad și înapoi la Prut, 1941 – 1944, Editura Cartdidact SRL, 2020, 468 p.

• Alesandru Duţu, Armata română în vremuri de cumpănă (1945-1964), INST, Bucureşti, 2016, 472 p.