Mai 1945. Începutul politizării armatei! Reacţia militarilor!

Cu toate că legile şi regulamentele în vigoare interziceau armatei şi militarilor să facă politică (sau să se implice în vreun fel), în mai 1945 în armata română a fost introdus – după „exemplul Armatei Roşii”, aşa cum preciza generalul Constantin Vasiliu-Răşcanu, ministrul de Război –, aparatul politic, care a contribuit la transpunerea politicii partidului comunist în mediul militar. Din motive politice, aparatul politic nu a fost revendicat (în acel moment) direct de comunişti pentru a nu da posibilitatea şi celorlalte partide politice să-şi constituie şi ele structuri asemănătoare.

La nivel central a fost înființată, la 8 mai, Direcţia Superioară pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă (E.C.P.), în subordinea nemijlocită a ministrului de Război (nu a Ministerului), generalul Constantin Vasiliu-Răşcanu fiind deja „omul” partidului comunist. La scurt timp au fost înfiinţate structuri ale aparatului E.C.P. şi la principalele comandamente din ţară.

Inițial, aparatul politic fusese experimentat în cadrul Diviziei ,,Tudor Vladimirescu”, încadrat cu comuniști români, care primiseră grade militare sovietice.

• La scurt timp după impunerea guvernului dr. Petru Groza, la 6 martie 1945, generalul I.Z. Susaikov a făcut cunoscută (30 martie 1945) decizia Comandamentului suprem al U.R.S.S. privind ,,completarea secţiilor de propagandă ale armatei române” (care nu existau în acel moment), în care scop 1 000 de militari din Divizia ,,Tudor Vladimirescu-Debreţin” (aflată pe front) urmau să fie selecţionaţi și trimiși la București pentru a fi pregătiţi în acest scop, cazarea și hrana fiind asigurate de către guvernul român.

• La 2 aprilie 1945, aceștia au fost îmbarcați, la Balasagyarmat, și transportați, sub conducerea lui Dumitru Petrescu, la București pentru a fi pregătiți și încadrați în aparatul politic.

• În Gara de Nord au fost primiți (7 aprilie 1945) de Gheorghe Gheorghiu-Dej, fiind instruiți în cazarma ,,Mihai Viteazul” de activiști ai Partidului Comunist Român și de reprezentanți ai guvernului, între care dr. Petru Groza, Lucrețiu Pătrășcanu etc.

• La 25 aprilie, ,,lotul 1 000” a fost încadrat (prin Decretul-regal nr. 1 357), în armata română, iar ,,politrucii” avansați în grad și decorați. La festivitatea, care a avut loc a doua zi, în cazarma ,,Mihai Viteazul”, au participat regele Mihai I, reprezentanți ai guvernului, armatei române și armatei sovietice etc.

• La 11 mai 1945, 986 dintre ei au fost trimiși la marile unități operative române de pe front, unde au încadrat funcțiile nou înființate de ajutori ai comandanților pentru munca de educație, cultură și propagandă.

• După ce au debarcat în gara Brno (20 mai), aceștia au fost repartizați la divizii, colonelul Victor Precup fiind primit (23 mai) în audiență de către generalul sovietic M.M. Managarov, comandantul Armatei 53 sovietice, care s-a arătat a fi foarte mulțumit de modul în care începuse politizarea armatei române.

Neavând tradiție în armata română, aparatul politic a fost primit ,,cu răceală și neîncredere” de majoritatea ofițerilor Armatei 1, așa cum raporta (1 iunie 1945) maiorul Aurel Ardeleanu, șeful Serviciului pentru E.C.P. În prima zi, generalul Vasile Atanasiu, comandantul armatei, a amenințat cu demisia, declarând că va lucra numai prin șeful de stat major. În scurt timp, a acceptat să discute cu locțiitorul pentru E.C.P., atrăgând atenția că ,,educația trebuie impregnată de spirit național și de suflet românesc”.

• O atidudine ostilă au manifestat și alți generali și ofițeri români, între care generalul Ilie Antonescu, comandantul Diviziei 9 cavalerie, care a ripostat la acuzațiile aduse mareșalului Ion Antonescu: ,,Până aici! Antonescu rămâne un mare militar pentru care și nemții aveau stimă”.

• Sublocotenentul Dumitriu din Regimentul 9 călărași a refuzat să afișeze lozinca ,,Trăiască guvernul democrat!”, iar căpitanul Buiuc, comandantul Divizionului 1 din Regimentul 9 roșiori, s-a exprimat astfel: ,,Democratizarea armatei în sensul vostru înseamnă introducerea comunismului și eu sunt contra unei apropieri cu U.R.S.S. Guvernul actual este o șleahtă de cioflingari care caută să roadă un os. Pentru mine Rădescu și Maniu sunt oameni de valoare. Rușii trebuie să plece din România, că ei cară bunurile țării. Nu voi putea suferi niciodată o prietenie cu bolșevismul rus, care este atât de înapoiat”.

• La rându-i, sublocotenentul Olteanu din Escadronul 3 a declarat: ,,Noi trebuie să luptăm pentru o prietenie cu Anglia și nu cu Uniunea Sovietică”.

• Cu toate acestea, erau semnalați și ,,foarte mulți ofițeri care dau tot concursul, devenind auxiliari prețioși ai aparatului de educație”. Cunoscând ,,mentalitatea ofițerului nostru”, maiorul Aurel Ardeleanu era convins că ,,dacă organele superioare ar interveni cu toată autoritatea pentru a soluționa sever și just câteva cazuri de obstrucționism, succesul muncii noastre ar fi pe deplin asigurat”.

La Armata 4, generalul Nicolae Dăscălescu a fost mai intransigent, devenind o primă victimă a mașinațiunilor lucrătorilor politici. Refuzând să colaboreze cu maiorul Vasile Cutoiu, șeful Servicului pentru E.C.P., Nicolae Dăscălescu a considerat aparatul politic ca ,,ceva străin de armata română”.

• La 24 mai 1945, i-a comunicat lui Vasile Cutoiu că, atâta timp cât există, Constituția nu-i permite ,,să facă politică” în armata pe care o conducea, că singura educație care putea fi permisă era ,,Regele și religia, dimineața, la prânz și seara”. În situația în care ar fi primit ordin să permită desfășurarea de activițăți politice în armata sa, a declarat că ,,își dă demisia întrucât se declară repetent în materie de politică”.

• Concomitent, a refuzat să permită reprezentanților aparatului politic să desfășoare activități educative în cadrul unităților, considerând că această activitate trebuia desfășurată doar de către comandanți. În acest sens, a ordonat ca Serviciul cultural al Marelui Stat Major să-și continue activitatea în mod independent și să nu se contopească cu noile organe pentru E.C.P.

• După ce a raportat regelui Mihai I (28 mai 1945) că, în lipsa sa, generalul Victor Precup ordonase ca ajutorii pentru E.C.P. sosiți pe front, ,,să facă politică în armată”, distinsul comandant a fost înlocuit de la comanda trupelor pe care le dusese la victorie.

• La îndepărtarea de la comanda Armatei 4 a unuia dintre cei mai valoroși și apreciați generali români, a contribuit și generalul Victor Precup, care a informat că generalul Nicolae Dăscălescu ,,sabotează desfășurarea muncii Educației prin piedicile pe care le pune și întârzierile pe care le provoacă” și a întrebat pe generalul F.F. Jmacenko, comandantul Armatei 40 sovietice, cui să încredințeze comanda Armatei 4 ,,dacă va fi cazul”.

• Peste câteva zile (1 iunie 1945), generalul Nicolae Dăscălescu avea să fie schimbat de la comanda armatei şi trecut în rezervă. În aceeaşi zi, distinsul general raporta regelui Mihai I: „Aceasta este recompensa a 40 de ani de muncă devotată până la sacrificiul vieţii în folosul Patriei”. Peste alte câteva zile, o dare de seamă contrainformativă releva că „toţi ofiţerii regretă plecarea domnului general Dăscălescu, ca pe unul ce şi-a făcut datoria cu prisosinţă, atât ca comandant, cât şi ca om”.

• În finalul raportului trimis ministrului de Război (2 iunie 1945), generalul Victor Precup s-a referit la ,,ofițerii reacționari”, care ,,nu vor și nu pot să înțeleagă că odată cu democratizarea statului actualul regim trebuie să democratizeze și armata. Sub cele trei dictaturi ei s-au constituit în clici, trăgând foloase după toate regimurile. Desigur că le vine greu să calce o tradiție. Păstrarea cu orice preț a unei discipline oarbe se atribuie faptului că comandantul și statul major vor încă să păstreze armata ca instrument orb al lor. Ei vor și azi să intervină din umbră, manevrând guvernul democrat prin intrigi, invocând chiar interesele superioare ale armatei (cazul de la Armata 4 cu expedierea de telegrame cifrate M.S. Regelui, ministrului de Război și șefului Marelui Stat Major)”. ,,Într-un regim democratic – concluziona Victor Precup – poporul trebuie să-și spună cuvântul în selecționarea cadrelor, el trebuie să prevină instalarea la conducere a unor șefi care ar putea trăda democrația și interesele poporului. Criminalii de război, rămășițele fasciste, reacționarii și toți dușmanii păcii și ai democrației trebuiesc eliminați din rândurile armatei”.

• O atitudine de respingere a aparatului pentru E.C.P. au avut și alți ofițeri români.

• Generalului Ioan Popescu, comandantul Diviziei 3 infanterie, menținea ,,o atmosferă de admirație pentru englezi și americani”, față de U.R.S.S. exprimându-se astfel: ,,După acest război trebuie să înceteze și în Rusia sclavajul. Rușii sunt sleiți. America în plină ascensiune este așa de tare încât bate pe toată lumea. Dacă cineva va îndrăzni să se opună va fi pulverizat … Rușii ne iau tot. După ce au murit 20 000 de oameni din această divizie nu avem voie să ținem 200 cai de captură. Depunem armele să se gate odată și asta! Toate greutățile vin din partea rușilor!”. În aprecierea aceluiași comandant ,,fără industria Germaniei România nu poate trăi. Neamțul are geniul ordinelor în sânge”.

• Multe discuții în legătură cu pregătirea ecepiștilor au avut loc și la Divizia 11 infanterie, comandată de generalul Constantin Bădescu: ,,Cum? Armata noastră nu a fost educată? Nu și-a iubit țara? În armata noastră nu a fost disciplină conștientă? Să ducem armata în țară și acolo în sat să facem educație cetățenească și culturală”.

• La Regimentul 92 infanterie, văzând lozinca ,,Trăiască România liberă, independentă și democrată”, comandantul a exclamat: ,,Ce este asta democrată?” și a dat ordin unui locotenent să scrie: ,,Trăiască România Mare”.

• Ajutorul pentru E.C.P. de la Divizionul 2 obuziere munte constata (26 iulie 1945) că ,,ofițerii mai toți, pe toate căile, încearcă să ne pună piedici în munca noastră”.

• Între întrebările și expresiile militarilor consideraţi de ecepişti reacţionari mai semnalăm: ,,De ce stăm aicea în pădure și nu mergem acasă?”; ,,Generalul Rădescu a fost un bun patriot. Petre Groza nu a realizat nimic. Rădescu a avut dreptate când a spus că reforma trebuie făcută după război”; ,,De ne-ar lua de pe capul nostru și pe rușii aștia, că ne-am săturat. Dacă ne-am scăpa de ei ar fi bine, căci sunt oameni perverși și nu poți conta pe cuvântul lor. Noi am avut de luptat în acest război cu doi dușmani: neamțul, iar în spatele nostru rusul”.

• Generalul Gheorghe Mosiu, comandantul artileriei Armatei 1, avea tendința de a ,,tine trupa cât mai departe de manifestările democratice civile, tendință bazată pe vechea concepție antidemocratică că armata nu trebuie să facă politică”.

• Aditudinea negativă a multor comandanți români față de introducerea în armată a aparatului politic a fost cunoscută de către conducerea Ministerului de Război, generalul Constantin Vasiliu-Rășcanu relevând (7 decembrie 1945) că ,,unii comandanți duc o acțiune voită împotriva aparatului E.C.P.”.

Au fost însă și unități în care aparatul pentru E.C.P. a fost primit cu simpatie, maiorul Vasile Cutoiu conchizând: ,,Sunt mulți binevoitori și mulți care se tem de noi. Sunt de acord că este necesar acest aparat de educație, dar se tem de noi”.

Pe larg: Alesandru Duțu, Armata română în vremuri de cumpănă, 1945-1965, Editura INST, București, 2016.

1944-1964. Adevărata faţă a istoriei! Distrugerea elitei militare! Cazul generalului Radu Băldescu!

BĂLDESCU Radu, general (n. 16 octombrie 1888, Mihăeşti, judeţul Olt – m. 2 decembrie 1953, închisoarea Jilava).

Considerat a fi unul din ofițerii de elită ai armatei române, generalul Radu Băldescu s-a remarcat, inițial, ca un distins profesor de istorie militară la Școala militară de infanterie nr. 2 și la Școala specială a cavaleriei, ambele din Sibiu, cursul tipărit în 1925 – ,,Istoria militară” –, fiind premiat de Academia Română în anul următor cu premiul ,,Năsturel”. Elogiat în permanență de șefii ierarhici a fost considerat ca un element care ,,face cinste oștirii române”.

În al doilea război mondial a condus Divizia 18 infanterie în ultima fază a bătăliei de la Odessa, remarcându-se apoi în operațiile din peninsula Kerci, din primăvara anului 1942. Divizia sa s-a remarcat şi în cel de-al treilea asediu al Sevastopolului, în timpul luptelor de pe înălțimile Bastion II şi Hegel şi, în colaborare cu Divizia 4 munte, la Balaklava, fiind apreciat astfel de generalul Gheorghe Avramescu: „Generalul Băldescu a dovedit o foarte accentuată pregătire pentru organizarea operațiunilor. Prudența sa făcea ca operațiunile să fie metodic organizate şi în cele mai mici detalii. Sub acest raport a dovedit o capacitate evidentă. A dovedit, de asemenea, calități frumoase de comandant. Suflet blând şi omenesc a câştigat pe subalternii săi prin purtarea sa camaraderească. În concluzie, generalul Băldescu este foarte bine pregătit, cu foarte mult bun simț al acțiunilor lui, curajos pe câmpul de luptă”.

În bătălia de la Stalingrad din toamna anului 1942 a luptat în subordinele Corpului 6 armată din Armata 4 la Ceapurniki, Ţața, Aksai. Pimen Cerni. „În acest timp – releva generalul Constantin Constantinescu-Claps – Divizia 18 a trecut prin toate fazele de bătălie; defensivă, ofensivă şi retragere. În toate fazele, generalul Băldescu a arătat calități remarcabile de comandant de mare unitate: stăpânire de sine, caracter ferm, curaj neînfrânt, darul de a căpăta ascendent asupra ofițerilor şi trupei, orientarea şi aprecierea clară a celor mai grele situații, patriotism şi cunoştințe precise ce se cer unui comandant de mare unitate pe câmpul de operațiuni. Marea unitate, refăcută după grelele lovituri din zilele de 20, 21 şi 22 nov. 1942, a opus o nouă şi eroică rezistență inamicului, a trecut la atac, apoi în apărare şi a executat operațiuni extrem de grele în retragere. Aduc elogiul meu şi recunoştința mea acestui brav şi priceput general”.

În primăvara anului 1944, pe frontul din Moldova, generalul Nicolae Stoenescu, comandantul Corpului 4 armată a considerat că în timpul atacului sovietic din perioada 26 – 29 aprilie ,,a fost depășit de evenimente, fără a putea să le facă față deoarece instrumentul de luptă de care dispunea nu a răspuns satisfăcător”.

• În urma înfrângerii înregistrată a fost trimis în zona interioară și trecut în rezervă la 12 mai 1944. Generalul Radu Băldescu a avut o cu totul altă viziune despre cauzele destituirii sale de la comanda Diviziei 18 munte și trecerii în rezervă. Mâhnit, el consemna într-un Memoriu redactat după 23 august 1944: ,,Nu mi s-au spus motivele. Atribui însă această măsură următoarelor cauze: a) Divergențelor de păreri în conducerea trupelor pe frontul de la Iași. Mi s-a cerut de repetate ori să execut prin împușcare soldații și ofițerii care se retrăgeau pe timpul luptelor și eu nu am voit să execut acest ordin. N-am executat pe nimeni. Am apreciat că toate jertfele pe acest front sunt inutile; b) În ultimele zile de comandă am primit, aruncată cu avionul sovietic pe front, o scrisoare de la colonelul Maltopol (pe atunci prizonier la sovietici) prin care-mi scria să trec cu toată divizia de partea trupelor sovietice. Făcându-se legătura cu faptul că nu voiam să execut pe cei ce se retrăgeau în luptă s-a ajuns probabil la concluzia că împărtășesc ideile din această scrisoare. Ca atare nu mai era locul meu la comanda diviziei sau la altă mare unitate, deci imediata scoatere din cadrele active ale armatei; c) Pe timpul 1 mai – 1 septembrie 1943, cât am fost cu Divizia 18 infanterie, contopită cu Divizia 2 gardă, pe Valea Prațovei pentru paza regiunii petrolifere, am făcut un memoriu în care am arătat starea de mizerie în care se găseau muncitorii din întreaga zonă și am cerut ameliorarea acestei situații din punct de vedere material, sanitar și al locuitorilor. Acest memoriu a fost înaintat la Președinția Consiliului de Miniștri, Ministerul Muncii și la Marele Stat Major. La câtva timp după înaintarea acestui memoriu am fost mutat cu întreaga divizie în regiunea muntoasă de la Abrud – Câmpeni”.

În noul context istoric de după 23 august 1944 a fost dezamăgit de activitatea Aparatului politic, introdus în oștire, după model sovietic, în mai 1945, luînd atitudine ori de câte ori a avut ocazia.

În primăvara anului 1946, atunci când comandantul Regimentului 6 artilerie călăreață a semnat, în ziarul ,,Glasul Armatei”, articolul Armata de mâine, cu vădite tendințe de influențare politică a militarilor, generalul Radu Băldescu a declarat în fața întregul corp ofițeresc al Regimentului 6 artilerie călăreață: ,,În trecut se făcea educație, nu acum. Educația de astăzi a dus la destrămarea armatei … Noi trebuie să ne formăm conștiința națională în baza politicii din trecut … Să mențineți ideile trecutului că datorită lor am realizat România Mare. Să nu împrumutați ideologie străină. Rușii au luat de la noi ceea ce au astăzi. Cei care critică armata din trecut prin presă sunt niște trători și vor rămâne în vânt”. Apoi a chemat pe autorul articolului şi i-a spus: ,,Ţi-am citit articolul. Te credeam un om de-al nostru, dar acum m-am convins că ești un renegat și trădător. Te-ai făcut pionul acestora. Regret”. Atitudinea sa a fost apreciată de ofițeri, unul dintre ei afirmând: ,,Nimeni nu a venit până astăzi să ne vorbească românește cum a vorbit domnul general Băldescu”.

O atitudine asemănătoare avusese Radu Băldescu și față de conferința întocmită de Inspectoratul pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă (E.C.P.), intitulată Unirea Principatelor, Raportul informativ nr. 50 484 din 30 ianuarie 1946, întocmit de comandantul său secund (pentru E.C.P.), consemnând că, indignat de conținutul materialului generalul i s-a adresat astfel: ,,N-am putut să nu-mi stăpânesc revolta pe care o mai am față de pușcăriașii de la E.C.P… care sunt niște pușcăriași și acum fiind liberi au îndrăznit să falsifice adevărul istoric. Cum pot aceștia afirma că Unirea Principatelor a fost închegată de către mahalagii, muncitori și țărani în contra voinței și fără sprijinul boierilor. De când derbedeii și pușcăriașii ne învață pe noi carte? Noi cunoaștem adevărul! Este adevărat că noi toți ne tragem din familii de țărani și datorită muncii noastre ne-am agonisit bunuri, ne-am instruit și educat pe când derbedeii lui Petrescu s-au ținut de beții și potlogării. Poți tu accepta aberațiile lor care n-au educația și pregătirea noastră militară?”. Combătând lupta de clasă promovată de aparatul pentru E.C.P. din armată, generalul Radu Băldescu întreba pe locțiitorul său politic: ,,De ce nu căutați voi să obțineți o împăcare, să realizați unirea între clase?”.

I s-au mai imputat și convingerile patriotice, inclusiv afirmația făcută în fața Catedralei din Timișoara (24 ianuarie 1946): ,,Să nu uite nimeni că România Mare trebuie să intre în granițele ei firești și istorice. Dacă va fi nevoie de noi jertfe, noi le vom da”.

Nu a plăcut nici cuvântarea ținută în fața militarilor Regimentului 4 transmisiuni (27 februarie 1946), când a declarat, (așa cum raporta șeful Serviciului E.C.P. de la Armata 1): ,,Noi ne-am născut democrați și suntem democrați și deci nu avem nevoie să facem politică … Suntem o țară ocupată”.

Atitudinea sa a fost apreciată de ofițeri. Colonelul Dumitru Petrescu, subinspector general al armatei pentru Educație, Cultură și Propagandă, a fost însă de altă părere, considerând poziția generalului ca fiind ,,dușmănoasă, împotriva democratizării armatei”. Ca urmare a propus (30 aprilie 1946) punerea generalului ,,la dispoziția Ministerului de Război”.

În acest context nu a mai surprins pe nimeni trecerea generalului în cadrul disponibil (în 1946) și apoi (în 1947) în rezervă.

A locuit la Sibiu, câțiva ani ducând o viață liniștită, modestă, ocupându-se de administrarea terenului cu care fusese împroprietărit în urma acordării ordinului ,,Mihai Viteazul”, clasa III-a.

La 2 mai 1951, Comisia nr. 1 a Comisariatului militar al orașului Sibiu a propus ,,scoaterea sa din cadrele de rezervă cu gradul de soldat”, invocând între motive originea socială, burgheză, faptul că nu era membru al partidului comunist, că ,,a stat de două ori de vorbă cu Antonescu și că a comandat pe frontul antisovietic Divizia 18 infanterie”, fiind decorat cu ,,Crucea de Fier” germană, clasale I-a și II-a.

Peste câteva luni, în decembrie 1951, a fost ridicat de organele de securitate din Sibiu și închis în închisoarea Jilava, unde, fără a fi judecat, a decedat la 2 decembrie 1953.

Bibliografie: Alesandru Duţu, Florica Dobre, Leonida Loghin, Armata română în al doilea război mondial, 1941 – 1945, Editura Encicopedică, Bucureşti, 2017, p. 53-54; Florica Dobre, Alesandru Duţu, Distrugerea elitei militare sub regimul ocupaţiei sovietice în România, vol. II, 1947-1964, INST, Bucureşti, 2001, p. 216, 234.

Războiul de 1 421 de zile!

Sâmbătă, 12 mai 1945. Ultima zi! Speranţe, împliniri şi deziluzii!

Trupele germane încetează acţiunile de luptă şi în Podişul Boemiei.

• Deplasându-se în ritm de marș, parcurgând 30 – 35 km pe zi, forţele principale ale diviziilor române ajung în zonele Nem Brod, Humpolec, Jihlava (Armata 1) şi Zdirec, Nové Mešto, Bistrice (Armata 4), la circa 80 km sud-est de Praga, unde se regrupează și staționează (în bivuacuri, în afara localităţilor), până la 9 iunie 1945 când au început marşul spre ţară.

Astfel, a luat sfârşit şi participarea armatei române la Al Doilea Război Mondial, momentul victoriei găsind găsind-o pe front, alături de Aliaţi, cu un număr de 16 divizii, superior celui stabilit prin Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944.

Încă de la început (22 iunie 1941), românii au sperat că prin participarea la război alături de Germania își vor putea reîntregi țara grav rășluită în 1940 de Uniunea Sovietică, Ungaria și Bulgaria. Cu sprijinul consistent al Armatei 11 germane și prin lupta armatelor 3 şi 4 române, speranța a fost împlinită, Basarabia și nordul Bucovinei fiind eliberate până la 26 iulie 1941.

• În continuare, armata română a participat la războiul de coaliție alături de Wehrmacht până la Volga și în centrul Caucazului (1941-1942), după care a luptat în retragere până în primăvara anului 1944 când trupele sovietice au depășit Nistru pătrunzând din nou pe teritoriul românesc. Înfrângerea înregistrată pe frontul de la Iași-Chișinău (august 1944) a pecetluit și soarta Basarabiei și a nordului Bucovinei care au fost ocupate iarăşi de Uniunea Sovietică.

În acel moment dramatic, regele Mihai I a decis, la 23 august 1944 (în acord cu partidele care constituiseră Blocul Național Democrat și cu reprezentanți ai armatei), trecerea țării de partea Națiunilor Unite, obiectivul principal constând, de această dată, în eliberarea Transilvaniei ocupată în 1940 de Ungaria.

• Prin lupta armatei române și cu un important sprijin militar sovietic, speranța reîntregirii a devenit realitate la 25 octombrie 1944 când tricolorul a fluturat din nou biruitor la Carei.

• Cu destule emoții (datorită insistenței delegației ungare, la Conferinţa de pace de la Paris din 1946, de a păstra cel puțin o parte din teritoriul național românesc din vestul țării), importantul eveniment istoric a fost confirmat și din punct de vedere juridic prin Tratatul de pace din 10 februarie 1947, aceasta fiind singura împlinire românească pentru care au luptat și s-au jertfit românii, îmbrăcați sau nu în haina militară.

În tot acest timp, numeroase au fost şi deziluziile, provocate de prelungirea războiului, de numărul mare de militari români ucişi pe front, de bombardarea teritoriului național de către aviația anglo-americană (mai ales în primăvara și vara anului 1944) etc.

• Cele mai mari deziluzii au apărut la scurt timp după 23 august 1944, fiind determinate de modul de comportare a noului aliat sovietic, de felul în care Comisia Aliată de Control (partea sovietică) a impus executarea Convenţiei de armistiţiu încheiată la 12 septembrie 1944, precum şi de atitudinea pasivă a Statelor Unite ale Americii şi Marii Britanii.

• Profitând de atitudinea pasivă, chiar indiferentă, a reprezentanţilor americani şi englezi în Comisia Aliată de Control, sovieticii au declanşat, în dezacord cu prevederile Convenției de armistițiu, o susţinută campanie de destructurare a armatei române neoperative.

• Rezultatele au fost rapide, dar catastrofale pentru armată şi demolatoare pentru corpul de comandă al acesteia, într-o perioadă extrem de scurtă, de la trecerea României de partea Naţiunilor Unite până la încheierea şi ratificarea Tratatului de pace în 1947, numărul diviziilor române fiind redus de la 50 (operative şi de instrucţie), la 23 august 1944, la numai şapte, în 1947, iar cuantumul efectivelor de la 1 100 000 de militari, la 23 august 1944, la 138 000 stabiliţi prin Tratatul de pace.

• Mobilurile acestei politici nu au fost întâmplătoare. Ele au vizat lipsirea guvernelor române de până la 6 martie 1945 de forţa armată pe care ar fi putut-o folosi pentru stăvilirea imixtiunilor în politica internă a ţării.

• Reducerea rapidă a cadrului organizatoric şi a efectivelor armatei s-a făcut paralel cu procesul de decapitare a oştirii de cadrele de conducere superioară, prin măsuri aparent legale – reduceri de efective impuse de desfiinţările de unităţi şi mari unităţi, prin crearea ,,cadrului disponibil” şi trecerea, ulterioară, în rezervă şi în retragere, cu precădere, a ofiţerilor superiori (de la gradul de maior în sus), cît şi prin măsuri categoric ilegale – arestări şi întemniţări, foarte multe fără judecată, inclusiv în rîndurile celor care se aflau pe front, exercitîndu-şi datoria faţă de ţară.

• Din acest punct de vedere, corpul de comandă al armatei române a suferit o adevărată dramă, cu atât mai mult cu cât multora dintre generali nu li s-au comunicat motivele privării de libertate, care în unele cazuri nu erau cunoscute nici de către cei ce erau puşi să-i judece.

• Numeroase dezamăgiri a produs regimul dur de armistițiu impus de sovietici și neacordarea calităţii cobeligeranţă, România fiind pusă în situaţia de a semna, la 10 februarie 1947, Tratatul de pace cu Naţiunile Unite ca un stat învins în război, în pofida contribuţiei aduse după 23 august 1944 la scurtarea conflagraţiei.

• Această înjustiţie, care a avut consecinţe negative asupra evoluţiei ulterioare a naţiunii române, nu a putut schimba însă realitatea, adevărul de necontestat al importantului efort militar şi economico-financiar în războiul dus alături de Naţiunile Unite după 23 august 1944.

• Toate acestea se petreceau în contextul în care România și armata sa aduseseră (între 23 august 1944 și 9 mai 1945) o contribuție importantă la scurtarea războiului (recunoscută atunci de reprezentanții Națiunilor Unite).

În ansamblul războiului, armata română a pierdut 794 562 militari, din care 92 620 morți, 333 966 răniți și 367 976 dispăruți.

• În Campania din Est au fost pierduți 624 740 militari (71 585 morți, 243 622 răniți și bolnavi și 309 533 dispăruți), cei mai mulți în Cotul Donului (53% din efectivele angajate în luptă = 132 358) și în Stepa Kalmucă (50% = 51 940), apoi în Crimeea (24% = 18 900), la sud de Harkov (22% = 14 000), la Odessa (21% = 87 218), în Caucaz (17% = 14 540), la nord de Marea de Azov (10% = 7 254), în Basarabia și nordul Bucovinei (8% = 31 638) și pe Nipru (4% = 6 420).

• După 23 august 1944, au fost pierduți, în Campania din Vest, 169 822 militari (morți, răniți și dispăruți). Pe principalele bătălii situația se prezintă astfel: bătălia defensivă din podișul transilvan – 14 660 morți, răniți și dispăruți (12,55% din efectivele angajate în lupte), bătălia defensivă din Crișana și Banat – 4 483 (8%), bătălia pentru forțarea Mureșului și eliberarea Clujului – 20 768 (22%), bătălia pentru eliberarea orașelor Oradea și Salonta – 1 154 (7%), bătălia Debreținului – 1 161 (7,7%), bătălia Szolnokului – 7 002 (16,48%), bătălia pentru forțarea Tisei – 11 462 (8%), bătălia din Munții Bükk – 5 272 (25,6%), bătălia pentru Hernád – 5 551 (6,7%), bătăliile „Seňa-Turňa” – 5 377 (6,7%), „Rožňava” – 5 202 (6,9%), „Zvolen” – 28 023 (17%), „Banská Bystrica și Kremnica” – 4 875 (7%), bătălia pentru forțarea Hronului și cucerirea Munților Nitra – 1 293 (3%), bătălia pentru cucerirea Munților Fatra Mică și Carpații Albi – 9 740 (7,6%), bătălia din Moravia – 4 157 (3,3%).

Participarea României la un război a fost contestată în epocă de unii, a fost contestată în perioada postbelică de mai mulţi, este constesată şi astăzi de alţii, ca şi când reîntregirea s-ar fi putut face prin bunăvoinţa celor care ţi-au ocupat teritoriul (sau a aliaţilor acestora). Respectând tuturor dreptul la opinie, consider că o cât mai bună informare (pe baza documentelor) a ceea ce s-a întâmplat atunci (fără condiţionări/impuneri din partea nimănui) este cea mai bună soluţiei pentru aflarea adevărului. Fie că place, fie că nu!