Ianuarie 1943. Neînţelegeri între mareşal şi generali! Cazul Tătăranu!

♦ În seara zilei de 13 ianuarie 1943, generalul Nicolae Tătăranu, comandantul Diviziei 20 infanterie, și-a părăsit camarazii și subordonații, care luptau în încercuire, la Stalingrad, în condiții dramatice, îndreptându-se, pe calea aerului (cu un avion german) spre București pentru ,,a raporta situația”, așa cum menționează jurnalul de operații al marii unități.

♦ Plecarea generalului s-a făcut în baza ordinului generalului Friedrich Paulus, comandantul Armatei 6 germane, în care se preciza: ,,Generalul Tătăranu Nicolae părăsește astăzi vremelnic cetatea pe calea aerului pentru a expune învățămintele importante culese aici în vederea reorganizării trupelor române. Concepțiile și experiențele mele coincid cu acelea ale generalului Tătăranu. Trupelor române, care au luptat și luptă încă vitejește pentru apărarea cetății, merită să li se dea ajutor din afară. Este imperios necesar să li se aducă pe calea aerului hrană, muniție și echipament de iarnă”.

♦ Ajuns în Capitală, la 16 ianuarie 1943, a fost primit (a doua zi) de mareșalul Ion Antonescu (în prezenta lui Mihai Antonescu și a generalilor Constantin Pantazi, ministrul de Război, și Ilie Șteflea, șeful Marelui Stat Major), care (după ce i-a ascultat motivele) i s-a adresat astfel: ,,Rău ai făcut că ai plecat. În calitate de comandant al trupelor române din Stalingrad trebuia să pleci cel din urmă. Nu te-ai gândit ce vor spune ostașii români din Stalingrad când vor afla că dumneata, comandantul lor, i-ai părăsit în momentele cele mai grele. Gestul ostășesc al generalilor, în frunte cu generalul Lascăr, a fost pătat de plecarea dumitale. Nu trebuia să pleci. Chiar dacă primeai un ordin categoric trebuia să răspunzi că onoarea dumitale de ostaș te împiedică să pleci de lângă generalul Paulus. Dumneata știai bine că nu avem avioane de transport cu care să aprovizionăm trupele române din Stalingrad. Prin urmare, din ce cauză ai plecat cu o însărcinare de care erai convins ca n-o poți îndeplini? Ai făcut o faptă urâtă care dezonorează oștirea română. Acum nu mai ai decât o singură soluție. Să te întorci și să rămâi acolo. Dacă nu vei putea ajunge înapoi la Stalingrad nu vei mai putea rămâne în oștire”.

♦ În fața mareșalului, generalul Nicolae Tătăranu nu a avut nicio obiecție, dar la plecare, în timp ce cobora scările, i-a spus lui Mihai Antonescu: ,,Mai bine mă împușc decât să mă întorc la Stalingrad”.

♦ Vrând-nevrând a trebuit să se îndrepte spre front (cu avionul) la 19 ianuarie 1943. Pe drum, boala de care suferea i s-a agravat, obligându-l să aterizeze, inițial la Tiraspol, unde a rămas o zi, apoi la Rostov, unde a primit din partea lui Ion Antonescu ordinul de a se reîntoarce în zona de acțiune a diviziei, făcând ,,imposibilul pentru a ateriza, chiar cu parașuta, ca să nu rămână trupele noastre fără comandant”. Cu toate acestea, generalul s-a înapoiat la Bucuresti, unde a fost spitalizat și pus la dispoziția Ministerului de Război, până la 1 octombrie 1943 când i s-a încredințat comanda parții sedentare a Corpului teritorial de la Sibiu.

♦ Salvarea i-a venit din partea lui Hitler (cu prilejul întrevederii cu Ion Antonescu de la Salzburg din 12 aprilie 1943), care a încercat să-l convingă pe mareșalul român că generalul Nicolae Tătăranu părăsise frontul la ordinul său, transmis prin generalul Friedrich Paulus.

♦ Referindu-se la această discuție, translatorul lui Hitler consemna: ,,Führer-ul ar dori acum, în cadrul acestei întrevederi, să clarifice situația și nedreptatea care i s-a făcut generalului, în timp ce primise ordinul Führer-ului. El a dat acest ordin pentru a salva unul din valoroșii conducători români de la prăbușire și să obțină serviciile acestui conducător pentru continuarea în comun a războiului. Același lucru s-a întâmplat și cu generalul german Hube. Führer-ul se bucură că a putut explica problema Tătăranu, care îl cam deranja. Tătăranu, la fel ca Hube, au știut prea puțin din motivele intime ale Führer-ului; ei au executat doar ordinul. Führer-ului i-ar părea rău dacă generalul ar fi privit ca laș”.

♦ Conform Notei de discuţii, mareșalul român a răspuns că ,,a judecat cazul Tătăranu cu toată luciditatea. De fapt, ar fi trebuit să-l ducă în fața unui tribunal de război deoarece a părăsit fortăreața fără ordinul mareșalului. El nu a avut voie să facă acest lucru atâta timp cât trupele române mai luptau și chiar și după aceea ar fi trebuit să rămână lângă Paulus din motive de camaraderie”.

♦ În final, Ion Antonescu a ,,închis ochii” în fața gestului incalificabil al generalului Nicolae Tătăranu, pe care a continuat să-l dezaprobe.

♦ Părăsirea camarazilor și militarilor pe care îi comanda, în momentele dramatice din încercuirea de la Stalingrad, rămâne o manifestare surprinzătoare și regretabilă, chiar dacă Nicolae Tătăranu a avut aprobarea lui Hitler și a generalului Friedrich Paulus, cu atât mai mult cu cât eșaloanele superioare române puteau fi informate (în condițiile în care legătura aeriană nu fusese întreruptă în momentul părăsirii frontului de către general) și pe alte căi despre situația dificilă a trupelor din încercuire (și chiar fuseseră informate). Pentru o foarte bună informare putea fi folosit chiar și un simplu ofițer de stat major din comandamentul diviziei, nu comandantul diviziei.

♦Încercând să-i găsească o scuză, colonelul Wilhelm Adam, fost prim-aghiotant al generalului Friedrich Paulus, care i-a apreciat modul în care s-a comportat pe front, consemnează în memoriile sale ,,O hotărâre dificilă”: ,,Numai cel care a trăit și supraviețuit morții nemiloase din încercuire poate înțelege ce simțeau acești ofițeri atunci când aveau în mână ordinul de evacuare pe calea aerului”.

♦ Și totuși…!

Ianuarie 1942. Conflicte/neînţelegeri între mareşal şi generali. Cazul Iacobici!

Între numeroasele conflicte/neînţelegeri pe care le-a avut mareşalul Ion Antonescu cugeneralii/ subordonaţii/colaboratorii săi, cel mai mediatizat a fost cel cu şeful Marelui Stat Major, generalul Iosif Iacobici, şeful Marelui Stat Major român. Neînţelegerile nu au fost determinate de continuarea războiului dincolo de Nistru, ci de diferenţe de vedere în privinţa numărului de mari unităţi, care urmau să fie angajate în adâncimea teritoriului sovietic în campania anului 1942.

După ce a luat cunoştinţă (2 ianuarie 1942) de intenţia lui Ion Antonescu de a participa la campania din primăvara anului 1942 cu un prim eşalon de 10 divizii şi cu un al doilea de 5 – 6 divizii, generalul Iosif Iacobici, a propus (8 ianuarie), să se reducă valoarea primului eşalon la opt divizii, să nu mai fie angajat al doilea eşalon pentru a nu se da lui Hitler ,,o poliţă în alb“ şi să se discute problema în cadrul Marelui Stat Major român.

• Între argumentele aduse, s-a referit la dificultăţile/lipsurile de înzestrare şi aprovizionare, de încadrare şi instruire, la ,,nepopularitatea acestui război, departe de graniţele ţării, precum şi prin problema siguranţei militare faţă de Ungaria”.

• ,,Nu că m-aş teme de o acţiune imediată, care o cred, pe durata războiului în curs, aproape exclusă – preciza generalul; mă tem că tineretul, care voiam să-l pregătim temeinic, va cădea pe plaiurile îndepărtate ale Rusiei bolşevice, lipsindu-ne foarte mult în cursul socotelilor cu Ungaria”.

• Ca măsuri imediate, a propus reorganizarea, întinerirea şi reinstruirea armatei, menţinerea pe front doar a marilor unităţi aflate la est de Nistru, în Transnistria (diviziile 1, 2, 4, 10 şi 18 infanterie) şi în Crimeea (brigăzile 1 şi 4 munte, 5, 6 şi 8 cavalerie), precum şi mobilizarea unui al doilea eşalon din diviziile care nu participaseră la lupte până în acel moment (19 şi 20 infanterie).

• ,,În sfârşit – mai aprecia Iosif Iacobici – mai trebuie socotită situaţia noastră internă, care – cu toate măsurile luate – se caracterizează printr-o renaştere a acţivităţii legionare, ce ar putea provoca, din nou, abil folosită de propaganda comunistă, dezordine internă, care cere prezenţa în ţară a unei forţe armate suficiente”. Această poziţie a determinat înrăutăţirea rapidă a relaţiilor cu mareşalul Ion Antonescu.

Apreciind că nu se mai bucură de ,,încrederea” mareşalului, generalul Iosif Iacobici l-a informat (la 17 ianuarie, prin Raportul nr. 102) că preferă să plece de la conducerea Marelui Stat Major român, argumentându-şi decizia printr-un cuprinzător Memoriu în care reafirma că nu găsea ,,nici oportun, nici posibil a participa la operaţiile din primăvară cu mai mult decât o armată în valoare de 8 divizii”. Mai preciza că nu i s-a dat ocazia să-şi facă datoria, că nu a fost ţinut la curent cu ,,fazele unui schimb de vederi cu privire la viitoarele evenimente” şi cu intenţiile Conducătorului Statului.

• Considerând repetatele reproşuri făcute de Ion Antonescu la adresa Marelui Stat Major, ca fiind ,,în mare parte nedrepte”, generalul preciza că până atunci îl servise pe mareşal ,,în împrejurări destul de dificile, loial şi fără rezerve” şi conchidea: ,,Demnitatea mea de ostaş bătrân mă sileşte însă astăzi de a mă apăra şi de a apăra şi pe subalternii mei în contra loviturilor pe care le primesc, în cea mai mare parte – după ferma mea convingere – pe nedrept, chiar dacă trebuie să o fac prin sacrificiul persoanei mele, căci apreciez că activitatea unui şef al Statului Major General nu se poate dezvolta fructuoasă în atmosfera unei încrederi limitate şi primind lovituri morale”.

Ion Antonescu a reacţionat, prin Ordinul nr. 19 din 20 ianuarie, acuzând pe Iosif Iacobici că s-a menţinut într-o gravă şi permanentă neînţelegere cu subsecretarul de stat al Armatei de Uscat (generalul Constantin Pantazi), că a modificat organizarea Marelui Stat Major ,,fără nici o bază legală”, că a neglijat măsurile de apărare a regiunii Odessa, că s-a dezinteresat de trupele care luptau în Crimeea etc.

• În finalul răspunsului său, mareşalul combătea afirmaţia lui Iosif Iacobici privind impopularitatea războiului, afirmând: ,,În sfârşit nu pot să las fără a da răspunsul cuvenit la afirmaţia că războiul departe de graniţă este impopular. Am regretul că este o ofensă gratuită pe care o aduceţi acestui neam. Este aceasta influenţa mentalităţii acelora care nu s-au identificat total cu sufletul şi aspiraţiunile acestui neam. Este mentalitatea defetiştilor şi acelora care pescuiesc în apă tulbure. Poporul şi soldatul nostru sunt de altă părere. Dovadă o face plebiscitul din 9 noiembrie 1941, prin care ţara, în unanimitatea ei, s-a pronunţat în acestă privinţă. Dovadă o face ţinuta soldatului aflat pe câmpul de luptă şi a răniţilor din spitale, care toţi vor să fie mai repede vindecaţi ca să fie trimişi pe front. În sfârşit, dovada o face, fără putinţa de replică, tot trecutul nostru istoric. Neamul românesc, cel puţin acela de dincolo de Carpaţi, s-a bătut de nenumărate ori în afara graniţelor pentru drepturile şi libertăţile lui. Răsfoiţi numai istoria şi veţi vedea cum s-au bătut românii peste hotare sub Ştefan cel Mare, sub Bogdan, sub Mircea, sub Duca Vodă, sub Mihai Viteazul, sub zidurile Vienei, la 1683, în Crimeea în 1854, la 1877, în 1913 sub Carol I şi la 1919 sub Ferdinand, păşind dincolo de Budapesta. Iată numai câteva exemple, care sunt suficiente pentru a aduce la realitate pe acei care afirmă ceea ce aţi afirmat şi dvs. Dar chiar dacă ar fi altfel, ceea ce ar fi o ruşine pentru o naţie, totuşi găsesc că unui conducător de oşti nu-i este îngăduit să o ia în considerare, fiindcă are datoria să o combată”.

Convins că acuzaţiile mareşalului erau ,,fie deformări, fie erori”, generalul Iosif Iacobici aprecia în ,,Lămuririle” din 18 februarie 1942, că adevăratele motive ale înlocuirii sale de la conducerea Marelui Stat Major ,,trebuiesc căutate pe alt teren decât cel militar: fie pe teren politic, fie pe cel psihologic, fie pe amândouă de care sunt cu totul străin”.

• ,,Făcând abstracţie de scrisoarea Führer-ului din 29 decembrie, când mi-a fost dată pentru a fi citită în original – preciza generalul Iosif Iacobici –, nu ştiam nimic, absolut nimic, şi am fost surprins de schimbarea repetată a situaţiei noastre militar-politice, uneori pe calea cu totul anormală a unor rezoluţii puse pe hârtie de importanţă redusă. Încercarea mea de a ajunge la o clarificare şi hotărâre urgentă, făcută prin Raportul nr. 50 din 8 ianuarie şi, mai târziu, prin cererea zadarnică de a fi primit în audienţă, n-a găsit nici măcar răspuns din partea comandantului de căpetenie, nici până la plecarea mea din fruntea Marelui Stat Major, timp de 14 zile, deşi hotărârile de luat au fost foarte urgente. Este evident că, în astfel de condiţiuni, nu mai puteam suporta răspunderile legate de funcţia ce o ocupam”.

• În continuare, şeful Marelui Stat Major răspundea acuzaţiilor aduse de mareşal la 20 ianuarie 1942 şi preciza că ,,impresia nepopularităţii (războiului – n.n.) se reazemă pe curentul puternic ce zilnic poate fi constatat la Marele Stat major, în ceea ce priveşte pe foarte mulţi chemaţi a merge sau a rămâne în Crimeea sau chiar numai în Transnistria. Se mai poate deduce şi dintr-o acţinne a unor foşti politicieni, ce ar fi întreprinsă pe lângă dl. conducător al statului, pentru a nu duce spre est decât mai puţine forţe”.

Indiferent cine a avut dreptate, indiferent de poziţia şi argumentele lui Ion Antonescu sau ale generalului Iosif Iacobici, cert este faptul că în ianuarie 1942, se la nivelul conducerii supreme a armatei române se produsese o gravă criză de încredere, soluţionată de mareşal prin demiterea generalului şi stoparea carierei militare a acestuia.

Consecvent poziţiilor sale, generalul Iosif Iacobici a rămas până la sfârşit un opozant al mareşalului Ion Antonescu. Chiar dacă s-a considerat nevinovat, el a avut, totuşi, partea sa de vină şi de responsabilitate, ca şef al Marelui Stat Major şi pentru modul în care condus Armata 4 română pe frontul de la Odessa, inclusiv pentru represalii ordonate şi executate în oraş şi împrejurimi împotriva evreilor, în urma exploziei care a distrus clădirea în care se afla instalat comandamntul Diviziei 10 infanterie şi Comandamentul Militar al oraşului.

Adept al lui Iuliu Maniu, Iosif Iacobici l-a acuzat din nou pe Ion Antonescu în scrisoare pe care i-a trimis-o la 19 august 1944: ,,Iubite Domnule Mareşal, De mai bine de doi ani v-am atras atenţiunea asupra felului cum vedeam că vor decurge evenimentele politice şi asupra consecinţelor nefaste pentru România, a modului cum am participat la războiul ruso-german, a declaraţiei de război către Statele Unite etc. Spre regretul profund al nostru, evenimentele au urmat cursul lor, în sensul celor prevăzute de noi şi fără ca Dv. să fi tras vreo concluzie logică din toate aceste evenimente. Aţi refuzat cu îndărădnicie orice sugestie, orice părere, luându-vă răspunderea actelor Dv. de guvernare şi aducând astăzi Ţara în marginea prăpastiei, cu armata distrusă la Stalingrad, /în/ Crimeea… cu industria aproape complet distrusă, cu Capitala şi Petrolul în ruină. Nu vă daţi seama că partidul lui Hitler joacă la dezasperare cartea Germaniei, căci acest partid nu mai poate exista odată războiul terminat? Dv. vă agăţaţi ca un dezasperat nu de Germania ci de Hitler, adică de acei care şi-au legat persoana lor de reuşita războiului lor. România însă nu are ce căuta în această coaliţie a morţii! Dv. personal nu puteţi angaja existenţa a milioane de oameni, a unui Ţări, într-o cestiune de ambiţie personală a Dv. şi a câtorva profitori şi generali din suita Dv.! Dacă aţi consulta Ţara, astăzi, nu aţi mai ralia nici a miliona parte din voturi, cu toată laşitatea şi cunoscuta stare de abrutizare a cetăţeanului român, de care, de altfel, aţi profitat spre a lua puterea, fără niciun fel de drept, ci prin complicitatea străinilor ori a legionarilor pe care după puţin timp i-aţi apreciat (? – n.n.)… Partea gravă este că am ajuns la capătul Calvarului! Dacă ruşii ocupă Muntenia, vor refuza a mai trata şi atunci vom fi pierduţi din vina unică a Dv! Că vă veţi sinucide, nu răscumpără cu nimic crima ce veţi fi comis. Bulgarii, tot mai înţelepţi ca noi, s-au hotărât a începe tratative de pace, prin cererea Camerei Deputaţilor (Sobranie)! Nu aţi avut nici curajul de a rezolva impasul în care ne găseam, separându-ne de Germania, ceea ce v-ar fi reabilitat în mod considerabil! Aţi făcut caz de cinste şi onoare: ceea ce faceţi este profund necinstit şi aţi abuzat de încrederea unui popor pe care l-aţi adus la pieirea totală spre a vă menaja o eventuală şansă de succes… Gândiţi-vă mai bine la ceea ce aţi făptuit! Singuri ruşii vă pot fi recunoscători, căci aţi pregătit cum nu se poate mai bine starea de spirit, de demoralizare, indignare, mizerie (cei sinistraţi) care să primească comunismul ca ultima scăpare din nenorocierea provocată de Dv.1.

Demis de Ion Antonescu în ianuarie 1942 pentru opunerea sa cu privire la participarea la război cu mai mult opt divizii, Iosif Iacobici a fost acuzat, după 23 august 1944, de crime de război si deferit spre cercetare Tribunalului Poporului, arestat la 18 mai 1946 și cercetat de Parchetul General al Curții de Apel București, Cabinetul 4 instrucție, care l-a găsit nevinovat, Ordonanța de neurmărire din 26 august 1946 consemnând că ,,generalul Iosif Iacobici nu a susținut războiul imperialist și politica fascistă și hitleristă a mareșalului Antonescu, ci din contră s-a opus continuării unui război nepopular și și-a sacrificat poziția sa militară proeminentă pentru a salva ce se mai putea salva, fiind dat ca pildă de urmat de însăși țările cu care ne găseam în război”.

Se părea că pentru el coșmarul luase sfârșit. Din păcate drama sa abia începea, deoarece, la 16 septembrie 1946, aceeași instanță emitea o Ordonanță de urmărire prin care era acuzat că militase pentru hitlerism, pentru intrarea trupelor germane în țară, pentru declanșarea războiului împotriva Uniunii Sovietice și ordonase ,,edictarea de legiuiri de concepție rasială”. În final, s-a decis urmărirea sa pentru fapte prevăzute și pedepsite de art.1, poziția a) și b) și art.2, poziția a) și n), precum și art.3, al.1, 2 și 3 din Legea 312 din 12 aprilie 1945 ,,pentru urmărirea și sancționarea celor vinovați de dezastrul țării și pentru crime de război”. Au urmat alte cercetări, declarații și interogatorii.

La 12 august 1948 a fost arestat preventiv și depus, la penitenciarul Văcărești, judecat în perioada 11 -19 ianuarie 1949 împreună cu alți 16 foști demnitari din timpul guvernării lui Ion Antonescu. Peste câteva luni, prin Rechizitoriul nr. 68 din 22 decembrie 1948, Parchetul Curții București a hotărât trimiterea generalului Iosif Iacobici în judecată, împreună cu alți 16 foști demnitari din timpul guvernării lui Ion Antonescu, şi condamnat, prin Decizia 123 din 19 ianuarie 1949, la 8 ani temniță grea.

Intemnițat în penitenciarul Aiud, a decedat în spitalul închisorii la 11 martie 1952.