Aprilie 1944. ,,Condiţiile sovietice minimale de armistiţiu”.
La Cairo, N.V. Novikov înmânează (8 aprilie 1944) lui Lincoln MacVeagh ,,condiţiile sovietice minimale de armistiţiu” cu România:
,,Unu. Trupele române care luptă alături de germani împotriva Armatei Roşii sunt formate din şapte divizii În crimeea, trei divizii sau mai multe în regiunea Odessa, trei divizii sau mai multe în regiunea Chişinău. Aceste divizii trebuie să capituleze în faţa Armatei Roşii sau ele trebuie să atace din spatele frontului pe germani şi să înceapă operaţiunile împotriva germanilor împreună cu Armata Roşie. Dacă aceasta se realizează, guvernul sovietic este de acord să completeze armamentul tuturor acestor divizii şi să le pună imediat la dispoziţia mareşalului Antonescu şi a lui Maniu.
Doi. Condiţiunile minime de armistiţiu sunt următoarele:
A. Ruperea cu germanii şi operaţiuni comune ale trupelor româneşti şi aliate, inclusiv Armata Roşie, împotriva germanilor, cu scopul reinstaurării independenţiei şi suveranităţii României.
B. Restabilirea frontierei româno-sovietice în concordanţă cu acordul din 1940.
C. Plata de daune pentru pagubele provocate Uniunii Sovietice ca urmare a ostilităţilor şi ocupării de către România a teritoriului ei.
D. Repatrierea tuturor prizonierilor de război sovietici şi Aliaţi, precum şi a deţinuţilor.
Aceste condiţii minime pot fi înrăutăţite dacă România nu le acceptă repede.
Trei. Guvernul sovietic nu cere ca teritoriul românesc să fie ocupat pe durata armistiţiului de trupele sovietice, dar atât trupele sovietice cât şi cele ale Aliaţilor trebuie să aibă libertate nelimitată de mişcare pe întreg teritoriul românesc, dacă situaţia militară face necesară aceasta. Guvernul român trebuie să facă tot ce-i va sta în putinţă pentru a sprijini această acţiune prin toate mijloacele de comunicare pe sol, apă şi în aer.
Patru. Guvernul sovietic consideră nedreaptă hotărârea Dictatului de la Viena şi este gata să desfăşoare operaţiuni, împreună cu România, împotriva ungurilor şi germanilor, cu scopul de a reda României întreaga Transilvanie sau cea mai mare parte a acesteia.
Cinci. Dacă România doreşte să aibă pentru contactele cu Uniunea Sovietică pe lângă generalul-reprezentant pentru problemele militare şi un reprezentant politic pentru chestiunile politice guvernul sovietic nu are nicio obiecţiune”.
Documentul avea să fie înmânat (12 aprilie), la Stockholm, şi lui Frederic Nanu de însărcinatul cu afaceri sovietic, Semenov, care a mai făcut cunoscut că a mai fost comunicat guvernelor S.U.A. şi Marii Britanii şi că va fi înmânat, în aceeaşi zi, şi lui Barbu Ştirbey, la Cairo.
Considerând aceste prevederi ca fiind nesatisfăcătoare, Ion Antonescu l-a convocat pe Iuliu Maniu şi i-a spus: ,,D-le Maniu, eu nu pot să primesc aceste condiţii. Însă eu nu mă cramponez de conducerea statului; luaţi conducerea şi acceptaţi aceste condiţiiuni dacă le găsiţi acceptabile şi eu vă dau tot concursul militar”. Liderul naţional-ţărănist a refuzat oferta mareşalului.
Chiar dacă le-a respins, Executivul de la Bucureşti a considerat că:
,,Guvernul român trebuie în primul rând să ţină seama de opinia publică şi de spiritul armatei care n-ar înţelege ca ţara să fie predată unor devastări sigure şi ca ei să fie obligaţi să-şi părăsească tovarăşii de arme dacă avantajele nu sunt evidente pentru ţară şi sentimentul lor de onoare nu este prea aspru atins. Fără aceasta, singurul rezultat ar fi un război civil pe care guvernul vrea, natural, să-l evite cu orice preţ şi care, de altfel, ar risca să nu-i avaantajeze decât pe germani.
,,1. Guvernul român nu ar putea deci să se angajeze să colaboreze de îndată cu armatele ruse sau aliate contra germanilor. Dar, dacă aceştia ar refuza să evacueze teritoriul român într-un termen foarte scurt, de 15 zile de pildă de la data avizării lor, armata română s-ar alătura trupelor ruse pentru a-i sili să evacueze România.
2. În ambele cazuri, trupele aliate s-ar putea deplasa pe teritoriul român acolo unde situaţia militară ar cere-o şi s-ar bucura de toate înlesnirile de comunicaţii. Totuşi, administraţia militară civilă ar trebui să rămână românească, adică funcţionarii români şi-ar păstra atribuţiile şi legile şi regulamentele militare ar rămâne în vigoare. Un district ar trebui să fie rezervat ca sediu al guvernului român în care nicio forţă armată a aliaţilor nu ar putea pătrunde.
3. Dat fiind că motivul principal care hotărâşte România să se retragă din război este dorinţa de a crea bazele unei colaborări cu Rusia bazată în viitor pe încredere reciprocă şi prietenie şi lipsită de motive de conflicte viitoare, considerând pe de altă parte că toate guvernele aliate, inclusiv Rusia, au proclamat în mod solemn adeziunea lor la principiul autodeterminării popoarelor guvernul român apreciază că soarta viitoare a Basarabiei şi Bucovinei de nord ar trebui hotărâtă numai la sfârşitul războiului mondial, când condiiile în care acest principiu va fi aplicat vor fi precizate pentru toate teritoriile în litigiu.
4. Guvernul român îşi rezervă să discute la momentul oportun valabilitatea punctului 2, art. 2, privind daunele cauzate Uniunii Sovietice prin «operaţiile militare şi ocuparea teritoriilor sovietice de către România».
Cu toate acestea el trebuie să remarce de pe acum că plăţi importante ar depăşi forţele materiale ale ţării, greu încercată nu numai prin război şi livrări pe care a fost silită să le facă germanilor, fără contraprestaţii efective, ci şi prin bombardamentele aeriene anglo-americane. Guvernul român nu poate crede că guvernul sovietic doreşte să conducă poporul român la o stare de mizerie cronică, căci în ultimă analiză totuşi masele muncitoare ar fi acelea care ar trebui să suporte povara acelor plăţi”.
În ceea ce-l priveşte pe Iuliu Maniu, acesta trimis mai multe mesaje aliaţilor făcând cunoscut (19 aprilie) că era de acord să înceapă negocieri pe baza condiţiunilor prezentate de Puterile Aliate, dar şi a noilor sugestii şi instrucţiuni pe care le-a transmis lui Barbu Ştirbey, atrăgând atenţia (21 aprilie) că printre propunerile Aliaţilor se aflau ,,şi câteva care, prin natura lor, ţin mai mult de un tratat de pace decât de o convenţie de armistiţiu”.
• La 23 aprilie 1944, liderul naţional-ţărănist a mai cerut soluţionarea ,,următoarelor chestiuni”:
,,1. Care parte a teritoriului românesc va fi rezervată pentru sediul guvernului român şi a oficiilor centrale româneşti, parte care nu va putea fi atinsă de trupele şi autorităţile aliate? (în conformitate cu cele discutate la Stockholm). Din partea noastră este a se propune: Capitala, judeţele nord-vestice ale vechiului Regat şi judeţele Făgăraş, Sibiu, Hunedoara, Caraş, Severin.
2. Plecând de la puctul de vedere că – în sensul proiectului de armistiţiu – România rămâne sub exclusiva guvernare şi administrare a guvernului regal român, este a se stabili, din punct de vedere economic financiar, ce raport va fi între modeda românească şi cea armatelor ce se vor găsi pe teritoriul românesc?
3. În ce priveşte transporturile, Aliaţii urmează să dispună de mijloace de transport terestre, fluviale, maritime şi aeriene româneşti, indirect, prin guvernul regal român?
4. Se cere drept de rechiziţie directă sau prin administraţia autohtonă? Se va face o înţelegere prealabilă asupra volumului rechiziţiilor? Cine va emite bonurile de rechiziţie? Cum se vor deconta aceste bonuri şi pe ce baze? Va exista control de import şi export la graniţele comune? Se convine să nu se introducă în Ţara Românescă persoane de naţionalitate română fără ştiinţa şi acordul autorităţilor româneşti? Comerţul din interior rămâne liber şi pe baza din trecut? Se va putea face comerţ direct cu ţările vecine? Cele aliate şi cele neutre? Cum se va deconta şi la ce preţuri furnitura de cereale, alimente, combustibil, consumate în ţară de cei noi veniţi şi pentru cantităţile trecute peste graniă?
5. Ce se va face cu stocurile de muniţii? Se va putea continua fabricarea de armament? Ce se va face cu flota militară de Mare şi de Dunăre? În caz de disponibilizare, unde şi cu ce control se va stoca materialul şi armamentul? Se vor putea face divizii de voluntari români din prizonierii români, sau vor fi aceştia înrolaţi în mod regulat în armata română (este de preferat modalitatea dintâi).
6. Cine va judeca conflictele dintre noii veniţi şi autorităţile în diverse zone? Chestiunea răspunderilor pentru faptele din trecut?”.
Considerând aceste mesaje ,,total nesatisfăcătoare”, britanicii au înaintat (24 aprilie) sovieticilor şi americanilor următorul proiect de mesaj către Iuliu Maniu:
,,Veţi fi primit condiţiile guvernului sovietic pentru un armistiţiu cu România, aprobate de guvernele Marii Britanii şi Statelor Unite. Am dori să înţelegeţi că în eventualitatea neacceptării de către mareşalul Antonescu a acestor condiţii ce i-au fost deja transmise şi în eventualitatea răsturnării guvernului său aceleaşi condiţii vor fi prezentate unui guvern condus de dv., cu condiţia să acţionaţi în sensul dorit. Este neapărat necesar să înţelegeţi că nu putem primi propunerile formulate de dv., aşa cum reiese din mesajul dv. din 16 aprilie prin intermediul domnului Cretzianu. Prezentarea condiţiilor în această formă vine în contradicţie cu siuaţia unei naţiuni învinse şi, deşi multe din condiţile dv. nu sunt incompatibile cu cele prezentate de guvernul sovietic, trebuie să fie bine înţeles că sunteţi confruntaţi numai cu acceptarea sau refuzul acestor condiţii. Este foarte important ca noi să primim din partea dv. imediat o declaraţie definitivă şi hotărâtă a poziţiei dv. faţă de condiţiile sovietice, precum şi a intenţiilor dv. de a le pune în aplicare”.
• Britanicii mai apreciau că ar trebui să i se spună clar lui Iuliu Maniu că ,,Aliaţii nu mai doresc alţi emisari la Cairo, că nu sunt pregătiţi să negocieze cu el pe baza condiţiilor lui sau ale altcuiva şi că, condiţiile prezentate de guvernul sovietic trebuie să fie acceptate sau respinse”.
Tot britanicii au apreciat că trebuia trimis şi mareşalului Ion Antonescu ,,un avertisment pentru a-i reaminti că timpul trece repede şi că Aliaţii aşteaptă din partea sa să-şi facă cunoscută fie acceptarea, fie respingerea condiţiilor de armistiţiu”. În acest sens Archibald Clark Kerr a înaintat lui V.M. Molotov şi următorul proiect de mesaj pentru mareşal: ,,Aţi primit până acum condiiile guvernului sovietic pentru un armistiţiu cu România, aşa cum au fost confirmate de guvernele Marii Britanii şi al Statelor Unite. Trebuie să înţelegeţi că aceste condiţii nu rămân valabile pe termen nelimitat şi vă cerem nu numai o acceptare fermă sau un refuz categoric în termen de 72 de ore de la primirea acestui mesaj telegrafic în România, dar şi o dovadă concretă a unei acţiuni pozitive din partea dv. în aceeaşi perioadă de timp. Bombardarea Bucureştiului şi a obiectivelor româneşti va continua ori de câte ori se va ivi ocazia până când veţi lua măsurile ferme despre care s-a vorbit mai sus şi nu vom accepta niciun fel de scuză. Dimpotrivă, dacă nu luaţi atitudine, nu numai că Aliaţii nu vă vor oferi un răgaz, dar veţi pierde şi ultima şansă de a scăpa de reputaţia de criminal de război, iar Aliaţii vă vor urmări implacabil ca atare”.
• Ambasadorul britanic a mai precizat că guvernul S.U.A. a fost de acord cu conţinutul acestui mesaj, dar şi-a exprimat dorinţa ca ,,ultimele şase cuvinte ale penultimei propoziţii şi toată propoziţia de încheiere a acestui mesaj să fie omise şi ca mesajul să se termine cu cuvintele: «până când veţi lua măsurile ferme aşa cum s-a indicat mai sus». Considerând că ,,ameniţarea personală adresată mareşalului Antonescu ar putea avea efect contrar celui dorit”, britanicii au acceptat propunerea americanilor. Acelaşi lucru l-au făcut şi sovieticii.
În ceea ce-i priveşte pe americani, Departamentul de Stat transmisese deja, la 11 aprilie, ambasadei americane de pe lângă guvernele grec şi iugoslav în exil la Cairo, ,,asentimentul total” faţă de propunerile sovietice de armistiţiu cu România, făcând cunoscut că Winston Churchill a propus ca la art. 4 să se adauge ,,sub rezerva confirmării la reglementarea de pace” (propunerea avea să fie acceptată de sovietici şi de americani). Referindu-se la problemele teritoriale, Cordell Hull a precizat: ,,Opinia noastră este că problemele specifice Transilvaniei ar putea face obiectul unei analize mai aprofundate, ca o parte a reglementărilor general europene. Aceleaşi considerente ar fi valabile într-o măsură şi pentru paragraful B al articolului II şi noi am fi preferat ca reglementarea definitivă a statutului Basarabiei şi Bucovinei de nord să fie lăsată pentru a fi examinată mai târziu. Dar având în vedere repetarea frecventă în public a pretenţiilor ruse asupra acestor regiuni, pretenţii ce au o oarecare bază reală, faptul că ruşii sunt deja în aceste teritorii, presupunerea că românii înşişi sunt în mare măsură împăcaţi cu pierderea lor şi formularea cazului, care se ridică de fapt la o confirmare a «acordului din 1940», trebuie să presupunem că ruşii nu ar fi dornici să acorde nicio atenţie vreunei modificări a acestui articol”.
Alesandru Dutu 