Mai 1944. Reacţia decidenţilor români după ultimatumul Aliaţilor.
Regele Mihai I şi generalul Constantin Sănătescu.
• A avut mai multe întâlniri cu Mihai Antonescu, care l-a informat despre stadiul negocierilor de armistiţiu, şi a îndemnat ,,opoziţia” să acţioneze unitar în vederea pregătirii loviturii de stat.
• Împreună cu Grigore Niculescu-Buzeşti, Ioan Mocsony-Stârcea şi cu alţi apropiaţi, a conceput scenarii în vederea loviturii de stat, unele nerealiste, aşa cum consemna şi Constantin Sănătescu, la 1 mai 1944: ,,În lipsa mea, Regele şi cu cei mai tineri din jurul său au hotărât să nu mai aştepte nimic şi să dea ei lovitura de stat. Planul constă în a trece frontul în nordul Moldovei, la Botoşani, unde vor lua legătura cu ruşii şi vor încheia armistiţiul. Au ales maşinile şi camioanele ce vor lua parte la această expediţie, au numit personalul ce-i va însoţi, încât tot Palatul este la curent. Natural că se contează pe mine pentru a-i însoţi, îşi dau seama că tot e bine să fie unul mai bătrân cu ei, pentru eventualitatea când s-ar ivi vreo complicaţie… Le-am arătat că planul propus nu are şansă de reuşită. Mai întâi n-au păstrat secretul; personalul destinat a-i însoţi trebuie să creadă că pleacă la una din proprietăţile regelui, apoi, nu cunosc situaţia frontului şi deci nu ştiu pe unde vor trece – ar pune germanii mâna pe ei imediat… şi, în fine, condiţiile armistiţiului trebuie discutate în prealabil şi apoi acceptate. Ce vrei, tinereţea a fost dornică totdeauna de aventură!”.
• La 3 mai 1944, a discutat cu Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, care i-au cerut să convoace un Consiliu de Coroană, prilej cu care Constantin Sănătescu a solicitat liderilor politici ca ,,opoziţia să facă o scrisoare prin care să-şi ia toate riscurile schimbării de guvern şi deci de politică”, primind din partea acestora (11 mai) o scrisoare prin care se angajau să susţină ,,guvernul de militari ce va face armistiţiul, preluând apoi puterea”. Mulţumit, mareşalul palatului îl informa (21 mai) pe Titus Gârbea că ,,că oamenii politici îndemnaţi cu stăruinţă de rege sunt în curs de organizare a unei opoziţii contra lui Antonescu. Este un bun început, în care conducerea este în mâna regelui”.
• Cu acordul regelui, Constantin Sănătescu a discutat (8 mai) problema armistiţiului cu Lucreţiu Pătrăşcanu, care l-a informat despre intenţia partidelor politice de ,,a realiza un bloc al opoziţiei” (idee agreată şi de rege), liderul comunist făcând cunoscut că ,,dacă este nevoie, se oferă să plece la Moscova pentru a aranja clauzele armistiţiului”.
• La 15 mai, Constantin Sănătescu s-a deplasat din nou în zona frontului, unde s-a întâlnit cu ,,diferiţi comandanţi”, constatând însă: ,,Frontul are cu totul altă părere asupra acţiunii ce trebuie întreprinsă în vederea armistiţiului. Onoarea de soldat nu le poate îngădui un act de felonie faţă de germani – a întoarce armele contra lor, cum au făcut italienii –, mai ales că germanii îşi dau toată silinţa să menţină frontul actual. Ei luptă alături cu mult elan şi ne-au dat materialele de care avem nevoie. Toată lumea este pentru armistiţiu, însă făcut cu demnitate şi cavalereşte. Să se profite de o situaţie grea şi pe faţă să le cerem germanilor autorizaţia de a ieşi din acţiune. Va fi o mare consternare când voi aduce aceasta la cunoştinţa grupărilor politice, care au ca deviză: Scopul scuză mijloacele. Iar eu înţeleg prea bine pe camarazii mei de pe front şi regret că nu sunt în mijlocul lor tot timpul”.
Mareşalul Ion Antonescu.
• A respins ,,condiţiile sovietice minimale de armistiţiu” din 12 aprilie 1944, afirmându-şi (6 mai 1944, în şedinţa Consiliului de MIniştri) loialitatea faţă de Germania: ,,Deci, domnilor, o atitudine foarte corectă în relaţiunile noastre cu germanii: când în 1940 ne-am îndoit spinarea în faţa lor, acum fiindcă sunt bătuţi şi ameninţaţi să fie distruşi, noi să le dăm lovitura? Nu se poate domnilor… Trebuie să avem o atitudine corectă faţă de germani”.
Mihai Antonescu.
• A declarat lui Ion Hudiţă (3 mai 1944) că ,,situaţia e foarte gravă”, că dacă ar fi după el ,,ar accepta condiţiile Moscovei”, deşi nu punea ,,nicio bază pe cuvântul ruşilor”, şi că s-a gândit ,,dacă n-ar fi bine ca cineva dintre prietenii lui Maniu să plece în Rusia pentru a sonda terenul şi a vedea pe ce concesii s-ar putea conta din partea Moscovei în vederea unei înţelegeri”. Informat, Iuliu Maniu a găsit ,,interesantă” prounerea lui Mihai Antonescu, deşi nu-l credea ,,sincer”.
• Tot într-o discuţie cu Ioan Hudiţă, avea să se destăinue, la 5 mai: ,,Nu ştiu sigur ce să mai cred. Am impresia că anglo-americanii sunt legaţi de mâini şi de picioare de către Soviete şi se tem pur şi simplu să ia vreun angajament faţă de noi, care ar putea supăra Moscova… N-am mână liberă să fac după capul meu. Acum câteva zile mareşalul aprobase cu entuziasm sugestia mea; astăzi, ştiind că vii, l-am întrebat din nou ce răspuns să-ţi dau, dacă Maniu aprobă propunerea mea; el mi-a răspuns că s-a gândit mult la acest lucru şi că-l găseşte foarte primejdios dacă îl află nemţii; el e de părere să mai aşteptăm câtva timp până vom vedea dacă nemţii reiau ofensiva promisă pe Frontul de Sud şi dacă anglo-americanii debarcă sau nu în Europa occidentală”.
• La sfârşitul lunii mai 1944 avea să-l trimită pe Camil Demestrescu la Stockholm, cu instrucţiuni pentru Frederic Nanu, care le va transmite lui Semenov, însărcinatul cu afaceri sovietic.
Iuliu Maniu
• Împreună cu Dinu Brătianu, Constantin Titel-Petrescu, Ion Mihalache ş.a. a aceptat (5 mai 1944) sugestia lui Novikov de a intra în contact şi cu lideri ai partidului comunist, Corneliu Coposu fiind desemnat să-l contacteze pe Lucreţiu Pătrăşcanu (pentru aceasta şi-a dat acordul şi Novikov, care fusese informat de Constantin Vişoianu).
• A dat lui Constantin Vişoianu ,,instrucţiuni amănunţite” în vederea discuţiilor cu reprezentanţii Aliaţilor de la Cairo: ,,lovitura” să se producă pe front, unde trebuie trimis un emisar militar pentru a lua legătura cu sovieticii etc. (noul emisar român le-a prezentat, la Cairo, la 25 mai 1944, fără niciun succes însă).
• A cerut (30 mai 1944) lui Barbu Ştirbey şi Constantin Vişoianu (prin telegramă cifrată) să obţină de la aliaţi acordul pentru: discutarea problemelor de frontieră la Conferinţa de pace; repatrierea neîntâziată a prizonierilor români; delimitarea unor coridoare de pătrundere în România a armatelor sovietice, cu excepţia Capitalei şi a marilor oraşe; să nu se introducă în ţară ruble de război, întreţinerea trupelor urmând a fi asigurată de guvenul român, cu moneda naţională; staţionarea trupelor sovietice în România să nu depăşească un an; să se confirme în scris declaraţia lui V.M. Molotov că nu se va schimba structura politică şi economică a ţării şi instituţiile fundamnetale româneşti.
Gheorghe Tătărescu
• A propus şefilor de partide, printr-o scrisoare, constituirea unei Coaliţii Naţional-Democratice: ,,Singurul mijloc prin care se mai pot preveni urmările dezastruoase ale războiului ce am purtat împotriva Rusiei este pacea imediată cu Naţiunile Unite şi totodată încheierea cu Uniunea Sovietelor, în cadrul suveranităţii şi al recunoaşterii drepturilor noastre naţionale, a unei înţelegeri pentru o colaborare permanentă în răsăritul şi sud-estul Europei. Negocierile pentru încheierea armistiţiului şi a păcii cu Sovietele trebuiesc duse direct cu ele, fără nicio reticenţă, fără niciun gând de tergiversare şi fără a mai uza pe meditaţiunea protectoare a altora, care în îprejurările de azi, nu ne-ar putea fi de niciun folos”8.
• Propunerea a fost respinsă, Corneliu Coposu, consemnând: ,,În cercurile naţional-ţărăniste şi liberale, iniţiativa a fost primită cu indignare, Tătărescu fiind considerat ca cel mai puţin indicat pentru o asemenea acţiune”.
Lucreţiu Pătrăşcanu
• A discutat (9 mai) cu Iuliu Maniu probleme ale colaborării în vederea înfăptuirii loviturii de stat, dar şi aspecte referitoare la graniţe, apreciind că ,,Basarabia şi Bucovina de Nord sunt provincii româneşti asupra cărora ruşii n-au niciun drept”, precizând însă că în acele împrejurări nu era cazul să se ridice această problemă.
Alesandru Dutu 