Onoare pierdută. Generalul Nicolae Tătăranu (ianuarie 1943)

Spre surprinderea tuturor, în seara zilei de 13 ianuarie 1943, generalul Nicolae Tătăranu, comandantul Diviziei 20 infanterie, și-a părăsit camarazii și subordonații, care luptau în încercuire, la Stalingrad, în condiții dramatice, îndreptându-se,  pe calea aerului (cu un avion german) spre București pentru ,,a raporta situația”, așa cum menționează jurnalul de operații al marii unități. Plecarea generalului s-a făcut în baza ordinului generalului Friedrich Paulus, comandantul Armatei 6 germane, în care se preciza: ,,Generalul Tătăranu Nicolae părăsește astăzi vremelnic cetatea pe calea aerului pentru a expune învățămintele importante culese aici în vederea reorganizării trupelor române. Concepțiile și experiențele mele coincid cu acelea ale generalului Tătăranu. Trupelor române, care au luptat și luptă încă vitejește pentru apărarea cetății, merită să li se dea ajutor din afară. Este imperios necesar să li se aducă pe calea aerului  hrană, muniție și echipament de iarnă”.

Ajuns în Capitală, la 16 ianuarie 1943, generalul Nicolae Tătăranu a fost primit (a doua zi) de mareșalul Ion Antonescu (în prezenta lui Mihai Antonescu și a generalilor Constantin Pantazi, ministrul dde Război, și Ilie Steflea, șeful Marelui Stat Major), care (după ce i-a ascultat motivele) i s-a adresat astfel: ,,Rău ai facut că ai plecat. În calitate de comandant al trupelor române din Stalingrad trebuia să pleci cel din urmă. Nu te-ai gândit ce vor spune ostașii români din Stalingrad când vor afla că dumneata, comandantul lor, i-ai părăsit în momentele cele mai grele. Gestul ostășesc al generalilor, în frunte cu generalul Lascăr, a fost pătat de plecarea dumitale. Nu trebuia să pleci. Chiar dacă primeai un ordin categoric trebuia să răspunzi că onoarea dumitale de ostaș te împiedică să pleci de lângă generalul Paulus. Dumneata știai bine că nu avem avioane de transport cu care să aprovizionăm trupele române din Stalingrad. Prin urmare, din ce cauză ai plecat cu o însărcinare de care erai convins ca n-o poți îndeplini? Ai făcut o faptă urâtă care dezonorează oștirea română. Acum nu mai ai decât o singură soluție. Să te întorci și să rămâi acolo. Dacă nu vei putea ajunge înapoi la Stalingrad nu vei mai putea rămâne în oștire”.

În fața mareșalului, generalul Nicolae Tătăranu nu a avut nicio obiecție, dar la plecare, în timp ce cobora scările, i-a spus lui Mihai Antonescu: ,,Mai bine mă împușc decât să mă întorc la Stalingrad”. Vrând-nevrând a trebuit să se îndrepte spre front (cu avionul) la 19 ianuarie 1943. Pe drum, boala de care suferea (parkinson) i s-a agravat, obligându-l  să aterizeze, inițial la Tiraspol, unde a rămas o zi, apoi la Rostov, unde a primit din partea lui Ion Antonescu ordinul de a se reîntoarce în zona de acțiune a diviziei, făcând ,,imposibilul pentru a ateriza, chiar cu parașuta, ca să nu rămână trupele noastre fără comandant”. Cu toate acestea, generalul s-a înapoiat la București, unde a fost spitalizat și pus la dispoziția Ministerului de Război, până la 1 octombrie 1943 când i s-a încredințat comanda parții sedentare a  Corpului teritorial de la Sibiu.

Salvarea i-a venit din partea lui Hitler (cu prilejul întrevederii cu Ion Antonescu de la Salzburg din 12 aprilie 1943), care a încercat să-l convingă pe  mareșaul român că generalul Nicolae Tătăranu părăsise frontul  la ordinul său, transmis prin generalul Friedrich Paulus. Referindu-se la această discuție, translatorul lui Hitler consemna: ,,Führer-ul ar dori acum, în cadrul acestei întrevederi, să clarifice situația și nedreptatea care i s-a făcut generalului, în timp ce primise ordinul Führer-ului. El a dat acest ordin pentru a salva unul din valoroșii conducători români de la prăbușire și să obțină serviciile acestui conducător pentru continuarea în comun a războiului. Același lucru s-a întâmplat și cu generalul german Hube. Führer-ul se bucură că a putut explica problema Tătăranu, care îl cam deranja. Tătăranu, la fel ca Hube, au știut prea puțin din motivele intime ale Führer-ului; ei au executat doar ordinul.  Führer-ului i-ar părea rău dacă generalul ar fi privit ca laș”. Conform Notei, mareșalul român a răspuns că ,,a judecat cazul Tătăranu cu toată luciditatea. De fapt, ar fi trebuit să-l ducă în fața unui tribunal de război deoarece a părăsit fortăreața fără ordinul mareșalului. El nu a avut voie să facă acest lucru atâta timp cât trupele române mai luptau și chiar și după aceea ar fi trebuit să rămână lângă Paulus din motive de camaraderie”. În final, Ion Antonescu a ,,închis ochii” în fața gestului incalificabil al generalului Nicolae Tătăranu, pe care a continuat să-l dezaprobe.

Părăsirea camarazilor și militarilor pe care îi comanda, în momentele dramatice din încercuirea de la Stalingrad,  rămâne  o manifestare surprinzătoare și regretabilă, chiar dacă Nicolae Tătăranu a avut aprobarea lui Hitler și a generalului Friedrich Paulus, cu atât mai mult cu cât eșaloanele superioare române puteau fi informate (în condițiile în care legătura aeriană nu fusese întreruptă în momentul părăsirii frontului de către general) și pe alte căi despre situația dificilă a trupelor din încercuire (și chiar fuseseră informate). Pentru o foarte bună informare putea fi folosit chiar și un simplu ofițer de stat major din comandamentul  diviziei, nu comandantul.

În acest timp în încercuire lupta căpăta aspect dramaatice. ,,Acum – releva maiorul Niculescu din statul major al marii unități – începe pentru luptătorii încercuiți calvarul destinului lor nemilos, fără apă, fără combustibil, fără muniții și fără speranță, suportând ziua și noaptea o avalanșe de gloanțe, proiectile, mine și bombe aruncate din toate direcțiile, atacuri masive de tancuri, lupte corp la corp. După ce au tras și ultimul glonț bravii ostași ai Diviziei 20 infanterie, în ultima lor sforțare se năpustesc asupra inamicului cu baionetele, cu lopețile și cazmalele în mâini înscriind astfel în istoria neamului cele mai strălucite pagini de glorie și eroism, izvorâte din spiritul de abnegație, nețărmurită iubire de patrie și spirit de sacrificiu total pentru Neam și Cruce”.  După ce sovieticii au ocupat  aerodromul Pitomnik (16 ianuarie 1943), luând trupelor din încercuire de orice posibilitate de evacuare a răniților, aprovizionările s-au putut face doar prin lansări cu parașuta. ,,Condițiile de trai – consemna jurnalul de operații – devin din ce în ce mai grele. Inamicul, gerul și lipsa fac ravagii în rândul oamenilor ale căror eforturi devin titanice. Cercul se strânge neîncetat până ajunge sub zidurile Stalingradului”. Peste ani, fostul sergent Iosif Vădan din Regimentul 40 artilerie remora și el: ,,Era o iarnă cumplită în luna decembrie 1942 și ianuarie 1943. Unii ostași au murit din cauza frigului și a lipsei de  îmbrăcăminte și hrană. Aprovizionările nu se puteau face decât pe calea aaerului. În această situație nu mi-e rușine să spun că am mâncat carne de cal, de la caii și ei înghețați de ger. Pentru a mă salva de la moarte am dezbrăcat un soldat rus mort căruia i-am luat pufoaica, pantalonii vătuiți și un cojocel. În fiecare noapte inamicul ataca pentru a ne captura. Orașul Stalingrad era numai ruine. Sufla un crivăț cu zăpadă asemenea unui uragan. Ostașii germani și români așteptau resemnați sfârșitul care a venit în ziua de 2 februarie 1943. Mă aflam, cu alți camarazi, într-o clădire fără uși și fără ferestre. O grupă de pușcași-mitraliori sovietici, apărută pe neașteptate, ne-a somat să ne predăm. Altă soluție nu aveam decât doar moartea”.

În final,  Divizia  20 infanterie a pierdut 234 de ofiteri, 209 subofiteri, 6 601 trupa, 5 600 cai si tot armamentul. Au scăpat doar părți din formațiunile de servicii, care în momentul contraofensivei sovietice erau grupate la Sety, în eșalonul 2 al marii unități. Atacate și amenințate și ele continuu cu încercuirea, acestea s-au retras cu mare greutate spre vest, ajungând în țară (16 aprilie 1943), după succesive regrupări și reorganizări,  cu doar 54 ofițeri, 39 subofițeri, 1 470 trupă, 110 cai, 39 trăsuri, 10 autovehicule, o bicicletă, 1 283 arme, 5 puști-mitralieră, 6 tunuri anticar. La 19 martie 1942, când a plecat pe front, forța combativă a diviziei fusese de 427 ofițeri, 431 subofițeri, 13 217 trupă, 5 805 cai, 10 233 arme, 267 puști-mitralieră, 3 114 mitraliere, 60 branduri, 96 tunuri, 928 căruțe și 65 autoturisme).