17 martie 1944. Misiunea prinţului Barbu Ştirbey la Cairo!
La Cairo, în cadrul mult aşteptatei întâlniri cu emisarul ,,opoziţiei” române, reprezentanţii Aliaţilor (lordul Moyne Cristopher, Eden Steel şi locotenent-colonelul Masterson din partea Mari Britaniii, Lincoln Mac Veagh și Harold Shantz – S.U.A. și N. V. Novikov şi consilierul Solod – U.R.S.S.) au primul contact cu prinţul Barbu Ştirbey, căci de discuţii/convorbiri concrete nu a putut fi vorba.
• Cu toate că cei trei mari aliaţi deciseseră (şi făcuseră cunoscut) că singurul rol al emisarului român era de a discuta ,,detalii operaţionale pentru o răsturnare a actualului regim din România şi înlocuirea lui cu un guvern dispus să ofere o capitulare necondiţionată în faţa celor trei Aliaţai principali”, Barbu Ştirbei nu a avut niciun mandat/împuternicire în acest sens, astfel că misiunea sa a devenit doar una de luare de contact, nefiind luată în serios de interlocutori, sovieticii manifestându-se chiar ,,ironic”, aşa cum recunoştea însuşi prinţul în discuţia avută cu colonelul britanic T.S. Masterson.
• De fapt, Barbu Ştirbey a citit o Declaraţie personală prin care a precizat că ,,guvernul Antonescu a luat foarte în serios ideea unei colaborări cu Aliaţii”, trimiţând emisari la Madrid, Stockholm şi în Turcia, că Executivul ,,este mult mai în măsură să garanteze secretul acestor pregătiri, precum şi reuşita acţiunii” şi că în situaţia în care guvernul ,,va ezita”, opoziţia ,,se declară gata, dacă Aliaţii insistă totuşi pentru o acţiunne imediată, să răstoarne prin violenţă guvernul, dacă acesta nu acceptă să acţioneze el însuşi în sensul acestei schimbări politice”, caz în care se cerea celor trei mari aliaţi ,,garantarea respectării libertăţii sale şi a independenţiei statului, a drepturilor sale teritoriale, recunoaşterea calităţii de ţară colbeligerantă, precum şi garanţia că, în cazul în care Aliaţii nu vor putea impune o acţiune paralelă şi sincronizată din partea Ungariei şi a Bulgariei, ei vor lua măsuri militare (bombardamente puternice etc.) împotriva acestora din urmă”.
• Apoi a răspuns întrebărilor puse de interlocutori, declarând că :
– îl reprezintă pe Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc, dar că ştie şi ,,părerile” mareşalului Ion Antonescu;
– ,,opoziţia” nu-şi poate asuma capitularea necondiţionată decât după ,,răsturnarea Guvernului”, cu ajutorul ,,unei părţi a armatei, pe care dl. Maniu ar putea conta, sub conducerea Regelui”;
– capitularea necondiţionată putea fi asigurată cu succes, în acel moment, numai de mareşalul Ion Antonescu.
– organizarea în secret a ,,loviturii de stat prezintă multe riscuri”;
– Iuliu Maniu ,,ar prefera să nu capituleze, dar, dacă Aliaţii i-ar cere-o, ar fi pregătit să facă acest lucru”
– ,,Antonescu nu mai crede într-o victorie germană”, dar că el (Barbu Ştirbey – n.n.) consideră că mareşalul era ,,gata să conducă întoarcerea armelor pentru a-şi salva pielea”
– prin ,,măsuri militare” solicitate Aliaţilor constau în ,,bombardament aerian şi operaţiuni de debarcare… la Constanţa”, efectuate de sovietici care erau ,,singurii care ar putea pregăti o asemenea acţiune”. • N.V. Novikov a replicat că că aceasta ,,ar prezenta mari dificultăţi, bazele navale sovietice fiind situate încă tocmai în Caucaz”. • Surprinşi au fost şi americanii în condiţiile în care ştiau că ,,groaza cea mai mare a României este perspectiva de a avea forţe sovietice de ocupaţie”.
– prin ,,drepturi teritoriale”, Iuliu Maniu înţelegea ,,o garanţie că întreaga Transilvanie va fi restituită României”. În privinţa Basarabiei, Barbu Ştirbey a declarat (în nume personal, fără să-l angajeze pe Maniu) că, în condiţiile în care trupele sovietice se aflau în imediata apropiere a Nistrului, ,,Opoziţia este pregătită să accepte o ocupare provizorie de către ruşi a regiunii până la Prut, după care viitorul Basarabiei va fi hotărât printr-un referendum al cărui rezultat ar putea fi previzibil”. Referindu-se la Dobrogea a precizat că între România şi Bulgaria ,,nu există niciun fel de neînţelegeri în acest sens”.
Întâlnirea s-a încheiat fără să se ajungă la vreun angajament concret și a fost urmată de o intensă corespondență diplomatică între Londra, Washinghton și Moscova pentru armonizarea punctelor de vedere referitoare la România.
După ce Barbu Ştirbey a părăsit sala în care avuseseră loc discuţiile, N.V. Novikov a precizat reprezentanţior britanic şi american că, în condiţiile în care emisarul român nu prezentase o scrisoare de acreditare care să îi permită să negocieze în numele lui Iuliu Maniu sau al lui Ion Antonescu, misiunea sa era ,,lipsită de valoare practică”. Având în vedere că însăşi ,,opoziţia română” considera că cel mai indicat pentru încheierea armistiţiului era Ion Antonescu, a apreciat trebuia să se acţioneze în aşa fel încât acesta să fie contactat şi determinat în facă ,,schimbarea de front”.
Lordul Moyne a precizat că s-ar putea să i se spună lui Barbu Ştirbey că ,,dacă România îşi va croi singură drumul, cel puţin independenţa i-ar putea fi salvată, deşi problemele de frontieră nu pot fi abordate în această perioadă”.
La 19 martie 1944, Barbu Ştirbei l-a informat pe Iuliu Maniu (printr-o telegramă) despre poziţia reprezentanţilor celor trei mari puteri europene: ,,S-a luat notă pentru a se referi guvernelor aliate, dar mi s-a repetat că prima condiţie, inevitabilă, rămâne mai întâi capitularea necondiţionată”.
Alesandru Dutu 